24.01.2012

Povestea pe scurt suna cam asa : “ tatal meu a murit devreme, repede si neasteptat, am suferit, apoi m-am obisnuit cu ideea, apoi l-am uitat si, asa cum se intampla in putine povesti, mi l-am amintit din nou, asa cum era el, un tip misto, am urcat intr-un avion, nu primul, amintirea tatalui meu nu are nevoie de acte de bravada, am coborat in tara, am inchiriat o masina, am parcurs distanta cu viteza legala, am ajuns acasa, acolo unde nu ma astepta nimeni, am deschis poarta, paradoxal nu era ruginita, de parca era noua, de parca se juca, am intrat, apoi am iesit, am salutat putinii oameni de pe ulite, straini, pierduti intr-un trecut la randul lui ratacit (stii cum e sa fii salutat dintr-un trecut ratacit, stii?), apoi in the graveyard, apoi slalomul printre tufele de lilieci si, abia la urma, tata, fotografia era neclara, mai neclara chiar decat amintirea lui, l-am privit, m-a privit, mi-a facut cu ochiul, da, mi-a facut cu ochiul, m-am asezat pe o piatra ramasa acolo, sau care era dintotdeauna acolo, am scos din buzunar o carte, una pe care o cumparasem din Bucuresti, am deschis-o, ‘spune tata’, l-am indemnat, ‘ cu ce sa incep’, l-am privit, m-a privit, am inteles, ‘ vorbeste-mi despre tacerea ta’, am citit, si mi-a vorbit, mi-a vorbit...