26.01.2012

Pana ajungi sa vorbesti singur, pana nu mai intelegi ce s-a intamplat, de ce toti canta pe o singura nota, in falset, pana mediul devine toxic si imediat irespirabil, pana iti vine fie sa fugi fie sa ucizi, pentru ca e prea mult o specie care-si tolereaza rateurile, si le cultiva, si in fata carora isi pleaca fruntea, fara sa ofere explicatii, sau pretul, pana ajungi sa te izolezi, deci, in propriul tau ego, destul de rece si acela, pentru ca nu are nevoie de tovarasi (de aceea e ego), acolo unde-ti ofera un colt intunecat, un colt de paine si unde te ignora, iesi doar noaptea, te strecori pe langa zidurile unde pana si umbra pare haituita, in cautare de certitudini, in cautare de semeni diferiti, cu umbre diferite, haituite si ele dar diferite, rar, foarte rar intalnesti cate unul, foarte rar te intalneste cate unul, schimbati priviri neincrezatoare, apoi obiecte interzise, intr-o noapte cineva ti-a oferit un cantec, vechi, despre iubiti plecati departe si iubite care ii asteapta pana dupa moarte, mult dupa aceea unui altuia i-ai daruit un gand, original, ieri ea te-a strigat de dupa un gard daramat, am ceva pentru tine, a soptit, te-ai apropiat, a intins mana si ti-a intins o carte, ia-o, mie nu-mi mai trebuie, ma intorc, mi s-a acrit sa fiu eu, ea a plecat, cartea a ramas, cartile mereu raman, raman, raman...