Pele isi acorda
chitara tinand griful aproape de ureche. Ciupi de cateva ori mi-ul, apoi se
declara satisfacut.
“ Asta e toata
smecheria,” spuse mandru de el, “ chiar daca ai chitara acordata de acasa, in
fata publicului trebuie sa mimezi ca nu e in regula. “
Titi il asculta
tragand dintr-un rest de tigara. Statea rezemat pe un scaun cu spatele la
fereastra. Dincolo de fereastra un cuplu de gugustiuci cantau indiferenti.
“Uite, astia nu au
nevoie de acordaje si canta mai bine decat tine, Pele”, observa Titi dar n-o
spuse, doar o gandi.
Surase. Pele ii
vazu zambetul si presupuse ca amicul lui se gandea la vreo fufa. Sau la vreo
vacanta. Sau poate ii placea cum canta. Se ridica si isi rezema chitara de
perete dupa care se apropie de peretele opus pe care atarna stramb o oglinda.
Se privi cu ochi critic. La Pele a te privi cu ochi critic insemna ca esti cel
mai bun, arati cel mai bine si ca oglinda e doar un marunt mod de a sublinia
aceste adevaruri simple. Isi potrivi apoi pe cap jobenul. Avea un joben negru,
rotund si partial inalt. Il gasise aruncat intr-un teatru si-l subtilizase. Se
visa un menestrel. Apoi se visa un lord. Apoi se visa un mare artist in
mijlocul unei multimi aclamandu-l fierbinte. Apoi visa ca, de fapt, totul e un
vis. Gandul il facu sa se incrunte, lucru care ii accentua cele cateva randuri
de riduri de pe frunte.
„Cum arat?” isi
intreba intr-un tarziu prietenul.
„Ca un cur”. Paul
il privi reprosator. „ Stai linistit, am glumit. De fapt, arati mai rau.” Apoi rase.
Pele se apropie de
el si-l pocni amical peste ceafa. „Uite asa am avut
eu norocul asta, sa ma inconjor doar de prosti”. Titi se opri din ras. Se gandi
un pic la replica lui Pele apoi o cataloga drept o gluma, ceva mai proasta. Se
uita la ceas.
„In zece minute
intri.”
Pele privi la
randul lui la ceasul de la mana si incuviinta din cap. Simtea cum navalesc
emotiile. Dupa multi, foarte multi ani aparea din nou pe o scena in calitate de
interpret. Visase ani de-a randul ziua aceasta, o asteptase, o prizase, o
construise si o demolase pentru a o reconstrui iar de sute de ori. Isi amintea
acum anii de debut, nebunia turneelor cu formatia, noptile pierdute, cuceririle
efemere, articolele din ziare si disparitia brusca, intr-o toamna a anilor ’80.
Veneau dupa un concert intr-un oras din nord. Alaturi de ei o gramada de alte
vedete ale vremii, lumea infierbantata, succesul nebun in seara aceea apoi
sedinta de trupa din sala cabina de machiaj unde ceilalti il anuntara ca e
ultima lui aparitie impreuna cu ei. Nu ii lasasera spatiu sa se apere. Ii
spusesera dar atat, „ia-ti chitara si pleaca”.
Nu exista izvoare
scrise care sa scoata la lumina motivul acestui divort. Pele crezu pana astazi
si probabil pana la moarte ca fusese o lucratura a celorlalti, sau poate a
Securitatii, sau era doar o chestiune de bani, sau poate lucrase doar invidia
el fiind cel care reprezenta oriunde banda. Fusesera unele guri rele care afirmau ca, de fapt, Pele se afla in trupa
doar pentru ca avea farmec si trecere la publicul feminin. Clown-ul care face
lumea atenta. Muzical insa...
Asa ca reveni in
orasul natal, in burta caruia se pierdu multa vreme de atunci incoace. Incerca
sa cante singur insa, desi el nu avea sa accepte asta niciodata, inzestrarea
lui cu arta muzicii era aproape nula. Pele stia doar cateva cantece si atat. In
rest o multime de povesti din care reieseau, la final, nu persoana lui, ci a unui
superstar.
„Sa o canti si pe
aia cu Rica”, spuse Titi privind la gugustiucii care nu mai conteneau.
„O cant la bis”,
spuse Pele punand pe el sacoul negru din stofa.
„ Roaga-te sa fie
bis”, mai spuse Titi dar o regreta imediat. „ N-am vrut sa spun asta; o sa fie,
chiar doua bis-uri”
Pele se gandi ca omul e sincer. Nu era. Se aseza pe scaun
ca sa-si lege sireturile de la pantofii de sport albi. Imbracat asa cu tenisi,
blugi, sacou si joben arata a actor de circ. Sau a un ins oarecare crezand
despre el ca nu e oarecare. Lua chitara si o stranse tare in brate.
„Ii rup in seara
asta”, mai spuse, si iesi.
Titi ramase in
cabina. De fapt in sinea lui era trist. Ramasese singurul prieten real al lui
Pele, il cunostea atat de bine incat uneori ii era teama de aceasta. Vru de
cateva ori sa ii spuna sa renunte la visul lui de a scoate discul acela si, finalmente, de a-l
lansa in public, pentru ca era un rebut si atat. Cine ar mai asculta acum cele cateva
cantece pe care nu le-ar fi ascultat nici macar acum 30 de ani, cand ele
fusesera compuse. Pentru ca tot recitalul lui Pele asta continea, un colaj de
cantece scrise candva in tinerete, strecurate cu greu in repertoriul trupei in
anii de succes efemer. Se rezuma asadar de a sta pe langa el si la inregistrari si la
noptile lungi cu falsii prieteni cand Pele le cumpara bauturi iar ceilalti ii
vindeau gogosi despre marele artist de sub pielea lui. „O sa le arat eu cine
sunt. Tot jegul asta de oras o sa-mi cada la picioare”, ii spunea Pele in timp
ce-l tara pe strada, beat mort, in drum spre casa. „ O sa le arati Pele, cum sa
nu le arati.” Ii tinea isonul desi ii venea sa il loveasca discret cu capul de
un stalp si sa-l omoare. Pentru Titi un prieten mort era mult mai rezonabil
decat unul ridicol. Desi stia prea bine, fara un prieten ridicol, esti un om
mort. Sau cam asa ceva.
Iar in timp ce Titi
isi mai aprinse o tigara, la cativa metri de el, pe o scena goala in mijlocul
careia se afla doar un microfon si un scaun patrunse cu o timiditate studiata
Pele. Tinea chitara de grif, putin mai sus de jumatate, asa cum vazuse la marii
chitaristi ai lumii, facand-o sa stea inclinata intr-o pozitie de parca ingenuchiase
– instrumentul imblanzit la picioarel artistului. Din sala se auzira aplauze.
Nu putea estima daca multe sau putine. Privi inspre public. Nu vazu decat
lumina puternica a doua reflectoare care ii bateau in ochi. Isi imagina ca sala
e plina. Nu, in mod sigur sala e plina. Zambi.
„Uite Pelicica”, isi
spuse ” te asteapta, sunt nerabdatori.”
Se opri in mijlocul
scenei, se aseaza cuminte pe scaun si puse picior peste picior. Jobenul ii
cazuse usor intr-o parte dar nu realiza. In sala se auzi un raset, insa foarte
putin. Puse chitara pe picior si o acorda. Isi drese putin vocea si incepu sa
cante. Si canta. Canta. Piesele curgeau una dupa alta, Le interpreta cu
pasiune, oamenii aplaudau dupa fiecare, sau cel putin asa i se parea lui. Dupa
ultima piesa, ciupi din nou mi-ul si astepta. Se auzi mai intai un harait, apoi
o multime de voci si aplauze insotite de voci care strigau „bis!”. Aplauzele se
oprira, haraitul insa mai dura cateva secunde. Pele privi nemultumit spre sala
dar intalni aceleasi reflectoare care il orbeau indaratnic. Haraitul inceta in
sfarsit, iar artistul se linisti.
„Dragii mei”,
spuse, „ va multumesc inca odata pentru primirea calduroasa pe care mi-ati
facut-o. La acest bis va ofer cea mai frumoasa piesa a mea, „Rica fante de
obor”.
Acelasi harait, aceleasi aplauze, aceleasi voci cu „bis!”, harait, liniste.
Pele canta si aceasta piesa. Era asudat, rosu la fata, emotionat. La final se
ridica in picioare si imbatat de succes
parasi precipitat scena.
Titi nu mai fuma,
in schimb tragea pe gat dintr-o sticla de votca, iar cand Paele intra aceasta
era deja golita pe jumatate. Titi il vazu dar nu facu niciun gest, il intreaba doar din
ochi cum a fost.
„Bai prostule, iar
n-ai avut dreptate”, ii spuse tare cu un glas excitat.
„A fost bine deci”
„Bine? Mi-au cerut
bis, au aplaudat in picioare, cei din randurile din fata se inghesuisera atat
de mult la buza scenei incat am crezut se vor strivi. Mi-au adus flori, mi-au
urat la multi ani. Titi, la naiba, trebuie musai sa ne vedem intr-o zi si sa
punem la cale un turneu judetean. Ce judetean, national. Nu zic international,
sau nu inca. Tu esti prietenul meu cel mai bun, cunosti atata lume, gata, pauza
s-a terminat, de maine incepem sa cucerim lumea”
Titi il privi cu
mila iar celalalt crezu ca prietenul sau isi facea deja calcule cum sa cucereasca
lumea. Din toata aceasta zi era singurul care tinea in pumni bruma ei de
realitate. Restul : amagirea, aparentele,
micile conspiratii, asteptarile, minciuna, toate compuneau lichidul
amniotic din care Pele isi hranea visul. Il incredinta ca se va ocupa si de
asta.
Mult mai tarziu artistul era beat manga. Cazut pe jos si rezemat de zid dormita chinuit. Langa el,
chitara lui. Beata si ea. Din cand in cand auzea „bis”. Din cand in cand
raspundea la el. Usa se deschise si intra in incapere un tanar cu ochelari
grosi, purtand de gat cateva cabluri. Titi ii facu semn sa se apropie.
„S-a prins?”
„Nu sefu’, totul a
iesit cum am vorbit. A fost ca si cum ar fi cantat la Sala Palatului.”
„Hm, bine”. Titi
scoase din buzunar cateva banconte pe care i le intinse tanarului. Acesta le
numara atent si se declara multumit. Ii intoarse spatele si se indrepta catre
usa.
„Auzi? Totusi, cati
au fost in sala?” il intreba inainte sa paraseasca incaperea.
„Vreo trei, dar au
iesit dupa prima piesa. Canta groaznic asta, unde l-ati gasit?”
