Iubita mea

ma sterge pe frunte in fiecare dimineata, atunci cand ma trezesc asudat dupa un vis in care ea e cu un alt barbat, sau poate eu sunt cu o alta femeie, nu stiu caci uit atunci cand deschid ochii si o revad, esti tu ii spun, sunt eu imi spune, luam micul dejun la masa cu doua scaune mici de la fereastra, indesam in gura ou fiert in timp ce privim lumea care se misca acolo jos, galbenusul ni se lipeste de cerul gurii, asa cum talpile oamenilor se lipesc de trotuarele fierbinti, il inghitim cu ochii inchisi strans si lacrimam, iar cand ii deschidem orasul e gol, i-a inghitit fireste pe toti, pe toti man, mai putin pe mine si pe iubita mea care acum a desprins chitara de pe perete, eu i-o cer, ea refuza sa mi-o dea, intram in jocul acesta salbatic, o apuc, ea tranteste chitara de pamant si o calca in picioare, o calca in picioare man si ma priveste incinsa ca si cum ar privi intr-o oglinda in care alter ego-ul o uraste, ma simt neputincios, ea nu ma iubeste, ma striveste, iar eu incep sa cant blues-ul barbatului iubind, in lipsa chitarii sale, o femeie

Au plecat,

sala e goala, in curand soarele o sa rasara afara, grasul sterge plictisit tabla tejghelei, il privesc cum sta aplecat deasupra ei precum un savant deasupra foii de scris, in fata unei formule complicate care refuza sa-si dezvaluie ultima cifra, formula minune care va salva lumea, dar ea mai intarzie, se joaca sau poate se gandeste ca a gresit specia, grasul trece carpa peste ea si dispare, de fapt nici nu a fost, grasul ma priveste, sau se priveste prin mine, deschide radioul, un crainic anunta ca se apropie o dimineata frumoasa ca toate celelalte dimineti, mi-ar fi placut sa se intample ceva, altceva, sa vina dupa noaptea asta o alta, sa stau latit in sala pe un scaun cu tigara intre buze iar clientii sa-mi cante un blues, la unison, cu obrajii lipiti si pasionali, asa cum cantau ingerii venirea lui Iisus, caci ei asta ii cantau in timp ce el urca de pe cruce in cer, un blues, sa le cumpar tuturor cate o bere si sa le arunc bancnote mici, sa plec acasa fericit iar ei sa ramana mai departe captivi si tristi, cu chitarile atarnadu-le de spate precum perechi de aripi rupte, privindu-l pe gras stergand cu carpa lui murdara aproape o minune

Da man,

ma uit la tine si nu stiu cine esti si nu pot sa cant despre asta; m-au interzis, si-au incolacit unghiile groase pe coardele chitarii mele si ceea ce iese nu mai este blues, ci un song strident ca rasul unei curve; da man, astazi unui prost nu ii poti spune pur si simplu ca e prost, unei grase nu ii poti spune ca e grasa si unei lichele ca e lichea; fiecare aduna tot mai putine calitati si tot mai multe sensibilitati pe care le inghesuie de-a valma in traista murdara de pe umar, cea cu care calatoreste fara directie prin lumea asta indiferenta; fiecare e unic si daca se poate si singur, cu totii eroi cazuti ai luptei cu sine; da man, toti suntem mai putin atenti la propria noastra persoana si mai mult la ce cred ceilalti despre propria noastra persoana, ratacim printre figurile noastre deformate de oglinzi mincinoase; undeva in urma, si nu stiu de ce, s-a pierdut onoarea de a fi barbat (de pilda), de a te bate pe fata pentru ideile si credintele tale inlocuita cu umilinta de a te strecura ca un sarpe, solzos si murdar, prin noroiul diligentelor subiective ale celor care ti se par relevanti si de a cersi lucruri care, culmea, iti apartin da man, s-a pierdut curajul de a spune lucrurilor pe nume, s-a pierdut spiritul, decenta, superioritatea, intelepciunea de a te separa de lucrurile minore si efemere, s-a pierdut modestia de a-ti recunoaste locul in lume si de aspira la exact ce resursele tale iti arata ca ti se cuvine si nu la mai mult, s-a pierdut gratia camaraderiei dizolvata acum in chimia intereselor meschine, nimeni nu mai e prieten cu nimeni pentru ca nimeni nu mai stie sa fie prieten cu sine, nimeni nu mai spune adevarul celorlalti pentru ca nu mai gaseste adevarul pentru sine, nu mai e nimic sfant in cuvinte, iar cuvintele nu mai au greutate ci doar otrava, otrava pe care ne-o insuflam unii altora intr-un tablou fetid, pictat parca de Eugen Barau, ma dezgusta lumea in care traiesc pentru ca nu mai are coloana, si nu mai are coloana pentru ca oamenii care o populeaza nu mai au coloana, inaintam in sir indian cu nasul celui din spate infipt in fundul celui din fata, intr-un dans nesfarsit, trist si gretos, asta am vrut sa spun astazi 04.11.2019 cunoscutilor mei asurziti de propriile lor strigate