E frig,

e iarna, mainile mi-au inghetat pe grif, formeaza un corp comun, nemuritor, sunetele ies din corzi albe si grele viscolind, si nu intra in urechi ci doar atarna de ele, lungi pana la genunchi, aduceti cu totii a pinguini imperiali, sunteti simpatici, greoi si gata de imperechiere, cant unor pasari lipsite de confort dar fericite, sau asa simt atunci cand, cate unul dintre voi imi striga, yeah man, si-mi inchipui ca de fapt abia acum ceea ce traiesc e real si nu doar pentru ca e rece, sau poate doar din cauza asta, strig la barman sa-mi trimita o vodka mare, "cu gheata Stef?', radem amandoi, rad si pinguinii imperiali gata de imperechiere, sunt lipiti doi cate doi, masculi si femele,  clatinandu-se stangaci pe muzica mea, pe capete le stau infipte stramb caciul rosii cu mot alb, in dansul lor ocolesc cu grija bradul pe crengile caruia nu atarna nicio podoaba in afara unui sutien negru si a unui ghem de dorinte  iar din tavan cad confeti, milioane de confeti, cad incontinuu din ranile lui Iisus pentru ca numai noi stim ca, de fapt, asa s-a nascut, cu ele si pentru ca in seara asta am convenit cu totii ca a venit vremea ca si El sa fie fericit, hartiile se adauga strat peste strat, pana la glezne, pana la genunchi, pana la sternuri, pana la gat,  oamenii de afara s-au blocat la usa, nu pot intra ca sa adauge intregului tablou placa alba din lemn pe care scrie cu cerneala simpatica, Happy Christmas

Niciunul dintre noi

n-a vrut sa ajunga pana aici, fiecare a vrut altceva, sa fie altcineva, sa cunoasca alti oameni, pe cei mai buni adica necunoscuti si cu povesti incredibile, suntem o adunatura de ratati simpatici man, ducem asta in spate si nu e o povara ci mai degraba e un mic secret al vietilor noastre scurte din care n-am am inteles niciunul nimic, il tinem bine ascuns, vorbim despre el doar in soapta si doar in semiintuneric desi toata lumea il cunoaste, suntem complici si asta ne apropie, uneori ne este rusine si asta ne indeparteaza, ma intreb tot mai des eu unde am gresit man, unde s-a rupt filmul si de ce actorii nu mai rostesc replicile din scenariu si de cand, ne miscam ingandurati, distanti si neputinciosi sa raspundem la aceasta intrebare simpla pe care Will ar fi scris-o pentru Hamlet daca in mana nu i-ar fi strecurat un craniu ci o oglinda

Fosta iubita

sosind de departe din trecut, abrupt, asemenea unui tren pe care nu-l mai astepta nimeni, oprind intr-o gara unde, la lumina palida a unui bec neputincios, un impegat betiv si plictisit isi scarpina pieptul cu paleta aceea verde in dreptul inimii, trenul pufaie usor nerabdator, poate suspicios, poate increzator, din el nu coboara nimeni desi i se deschid toate usile, la ferestre se vad sute de capete sprijinite de sticla lor, contemplative, nemiscate, e noapte, poate dorm, poate mor, daca ar avea voce intamplarea plutind in aer i-ar striga, "ridica-te! priveste! caut-o!" dar intamplarile nu au voce, asa cum vietile noastre nu au butonul replay, asa cum povestile nu au, de fapt, un final ci doar un orar, unul precum mersul trenurilor, dupa care si trenul acestea se pune in miscare, se urneste greoi, nehotarat, in timp ce impegatul ridica precipitat paleta inrosita de pe care se scurge restul de inima...

Acum multi

foarte multi ani, leneveam intins intr-un pat impreuna cu rudele mele, era ziua uneia dintre ele, un unchi, mancasem , bausem, cantasem cu totii, iar acum vorbeam stins despre lucruri neimportante, ca noi toti de altfel, imi priveam unchiul, se bucura de prezenta noastra a tuturor, ne turna in pahare, ne punea mancare in farfurii apoi cand subiectul efemer era preluat de altul el tacea, zambetul ii disparea de pe buze si se rezema de scaun tacut si trist, privindu-ne la randu-i, ca si cum ar fi fost pentru ultima oara, apoi intr-un moment de acalmie a intins mana catre mine ca si cum ar fi vrut sa-mi dea ceva, sau sa-mi ia, "tu stii cum trece vremea asta, bai nepoate bai?", mi-a spus, apoi a alunecat din nou efervescent in conventia aceea care ne unea, nu am vrut sa ii raspund, nu am stiut cum, pana astazi cand, in jurul unei mese, la aniversarea mea, inconjurat de nimeni, doar cu motanul meu la fel de batran, Freddy, lenevind obosit langa picioarele mele, rezemat de spatarul scaunului in fata unei prajituri cu o lumanare stinsa in ea, am simtit dureros nevoia sa ii raspund unchiului meu ca stiam; 

Intr-o zi cineva

va scrie despre mine astfel: " nu am vrut sa-l intalnesc pe omul acesta, a aparut pur si simplu in viata mea asa cum apar negii sub san si te temi ca intr-o zi vor declansa un cancer incurabil si vei muri mirata ca se poate intampla asta dintr-un lucru atat de marunt, ne-am insotit o vreme impreuna fara sa ne daruim nimic unul altuia decat o permanenta senzatie de teama ca fiecare se poate transforma in celalalt, de cele mai multe ori ieseau in oras doar singuratatile noastre, doar singuratatile noastre ieseau de cele mai multe ori si, de altfel, intr-un fel sau altul, au reusit sa se apropie in lipsa noastra si au trait o viata frumoasa impreuna cum aveam sa aflam mai tarziu cocotati fiecare pe zidul sau cu creneluri si turnuri aparandu-ne eroic de propriile noastre persoane"