Dincolo,

across the street, in localul cu ferestre luminate cu rosu a sosit un alt cantaret de blues, e tanar, e charmant si stie sa cante ca nimeni altul, localul se umple de femei care vin sa-l asculte cu sufletele inghesuite in sexe, il sorb din priviri, ii stiu pe din afara songurile, il impart pe rand unele in pat altele doar in vise chinuite de noapte, iubita mea e acum acolo, undeva in multime, a cazut in pacatul propriilor sale esecuri, majoritatea impartite cu mine, imi trimite mesaje pe telefon si-mi spune ca ma iubeste dar..., mantra despartirilor care nu se termina niciodata "te iubesc baby, dar...", eu cant abandonat in acest no man land in care locuiesc doar umbrele noastre, ea isi reclama dreptul la altceva despre care nu stie nimic in afara de faptul ca poate exista, tot ce ne-a mai ramas e tacerea dintre noi,  e singura care ne iese perfect, e ca o coroana de spini care ni s-a asezat pe frunti ca sa ne raneasca in tacerea lumii uimite de un asemenea sacrificiu gratuit in urma caruia Dumnezeu nu ia la El, de fapt, pe niciunul,  asa ca ne-a lasat mai departe pe cruci, eu pe a mea, ea pe a ei, cautand in alta parte cu privirea lucruri pe care eu le-am epuizat de multa vreme, candva, cand eram un tanar cantaret de blues, abia sosit in oras, unul care stia sa cante ca nimeni altul si care adunase intr-un singur loc toate femeile din oras, toate si pe iubita batranului cantaret de blues across the street care si-a pierdut mai intai vocea, apoi si chitara, apoi si cheful de viata, despre care se spune ca, intr-un final, a daruit-o dar nimeni nu a aflat, niciodata, cui...

Iar pentru bis

am ales sa va daruiesc cel mai vechi cantec de pe pamant, cel cu care Dumnezeu s-a pilit si ne-a pedepsit, blues-ul femeii usoare, al celei care te priveste cu dragoste sincera in ochi in timp ce se foieste in sexul unui prost, nu tu man, altul, al femeii pe crengile careia atarna agatat sufletul in franjuri si din care picura popria ta persoana patand pe jos, bleah ce murdarie ramane, al celei pe care ai iubit-o atat de mult incat atunci cand te priveai in oglinda aparea ea si-ti vorbea, iti spunea "eu", adica al tau baby, e bluesul clipei in care mi-ai spus te vreau si al clipei in care i-ai spus celuilalt acelasi lucru, vag afectata (vag precum vaginul tau devenit intre timp una din magistralele subterane ale orasului), poate pe un alt ton pentru ca o femeie usoara e un evantai de tonuri si culori, e un curcubeu, e o pasare a paradisului, a paradisului pierdut, e bluesul clipei in care mi-ai scris "imi lipsesti" in timp ce te stergeai pe gura dupa un BJ asa si asa, pentru ca nu poti sa tragi in piept dintr-un ins lipsit de har artistic decat ca sa indeplinesti o sarcina de serviciu, dupa cum ai aflat intre timp, e bluesul clipei in care iti scriam mesaje si tu le ignorai, stiu, nu poti scrie in pozitia doggy style, e incomod si nu exista autocorect in minciuna, e bluesul gemetelor tale strivite de greutatea pasiunii cu care iti cautam prin trup calea spre mantuire, caci asa am auzit ca se intampla, trebuie sa iubesti o femeie care te iubeste, adica probabil niciuna in viata asta, e bluesul surprizei, al negarii, al uimirii si al resemnarii, probabil in bratele unei alte femei usoare, caci toate ajung pana la urma in babelul asta (bine ai venit si tu, baby), e bluesul a tot ceea ce e definit intr-un interval mic de timp, mic cat  mintea ta de pe urma, esenta cuvantului noi, noi doi, e bluesul a tot ce aduna mai trist un barbat parasit, insotit doar de chitara lui intr-o seara in care, pentru ca nu a stiut sa raspunda la intrebarea poti ierta pe cineva care nu e de vina, v-a daruit un blues, primul, ultimul...

Oamenii se tem

de marea lor trecere dincolo in timp ce se bucura de mica lor viata, si asta este pe scurt istoria epocilor pe care le-am parcurs din generatie in generatie fugarind o himera, sau fiind fugariti de una,  nimeni nu scapa de sentimentul tacut al neputintei, nimeni nu i se impotriveste, ne nastem docili, tragem in piept din sanii mamei tot ce are ea mai toxic, dependenta, slabiciunea si tristetile perene cu care se insoteste odata cu primul orgasm, odata cu ultimul, suntem egali in fata lucrurilor care ne fac diferiti, purtam cu noi diferite forme de orbire, unii ca pe niste poveri, altii ca pe niste trofee, lumina nu e decat o forma de revolta a intunericului caruia ii disturbam pacea, suntem cantecul de lebada al ordinii si tot ce ne defineste mai bine este scarba, scarba e numele omenesc al perfectiunii, e contributia speciei la expansiunea Universului, ca si la stingerea lui, slefuim la ea precum sculptorii antici la statuile femeilor pe care le voiau vii si numai pentru ei si pe care le spargeau inainte de a le fixa pe soclu, scarbiti,  iar cand ne impotrivim o facem esuand intr-un cantec, sau intr-un poem, sau o pictura, asa cum fac eu acum privindu-va ochii injectati, rautatea disimulata in zambet, gesturile de curtoazie si in cei 10 lei pe care mi-i strecurati in buzunarul de la piept si nu pentru ca songurile mele va emotioneaza ci pentru ca va intareste credinta ce emotia sucks, totul e atat de lipsit de sens iar lucrul acesta face atata zgomot, as vrea ca intr-o zi din corzile chitarii mele sa nu iasa un cantec ci un inger care sa vi se urce pe umeri, sa va apuce de gat si sa vi-l rupa

Sunt un artist onest

asta inseamna mult astazi, adica nu mai am o iubita pentru ca acasa nu i-am mai cantat, a plecat si m-a uitat, nu mai am prietenii pe care, de fapt, nu i-am avut niciodata, nu mai pot distinge scuipatii pe care ii iau zilnic de la insii care vin aici si cred ca nu produc un act artistic ci unul razboinic de stropii de ploaie care vin odata cu toamna, imi tin banii cash intr-o batista, nu sunt multi, de fapt nici nu stiu cati am, nu-i numar niciodata, probabil nu-mi trebuie dar uneori vreau sa fiu un om normal, asa ca voi, iar pentru voi normalitatea se masoara in bancnote mici cu care cumperi mereu cate ceva, satisfaci o nevoie, n-am griji, sunt fericit si sunt atent sa ascund asta sub repertoriul meu patetic, la finalul fiecarei reprezentatii femeile plang, sunt triste si le curg mucii, ii sterg cu batiste albe parfumate pe care le abandoneaza pe mese, le culeg inainte sa plec, le ascund si, retras undeva, le miros, mucii lor se intind pe fata mea si o imbratiseaza, serile mele, un raport erotic cu scuipati si muci, pe care, la final, ploia venita odata cu toamna, ii spala, ajung acasa singur, curat si mantuit, ma uit la icoana din perete, acolo vad un alt artist onest oarecare, intins pe o cruce, spunandu-si rolul, luandu-si portia de scuipati si muci, intr-o zi o sa vina sa ma ia si pe mine ingerul care l-a luat si pe el, stiu ca va veni, ma va ridica de pe jos si mi va spune "gata, s-a terminat aici", si voi pleca, asa cum pleaca orice artist onest, fara sa stie nimeni decat foarte tarziu cand se vor intreba cu totii daca a fost cu adevarat sau doar s-a imprastiat asa un zvon, un zvon ca un scuipat.

Baby

in noaptea asta o sa cant doar la radacina grifului, acolo unde sunetele sunt ascutite, acolo unde ele striga, si odata cu ele ceea ce simt ca se intampla acum cand intre noi n-a mai ramas decat un tiuit obositor dar, prin nu stiu ce magie, inca indispensbil, nu ne mai leaga nimic, locurile comune care ne apartineau doar noua s-au despartit din nou, ca la inceput cand se cautau, tabloul foto de la Octav care ne placea atat cu tramvaiul infruntand noaptea Bucurestiului toamna, acum e gol, tramvaiul a trecut si s-a pierdut acolo unde se pierd tramvaiele cand oamenii nu mai stiu daca se iubesc sau doar se mint ca se iubesc, tricoul cu Pink Floyd s-a rupt, pe el doarme pisica ta, uneori vomita pe el, inelul verde vechi al unei printese pe care l-am gasit intr-un targ prafuit de provincie, e inca la degetul tau mijlociu pentru ca pe cel de langa el nu a incaput niciodata si te-a intristat mereu asta, terasa la care mancam impreuna, eu mai mult tu mai putin, dar unde beam aceeasi cantitate de vin si ne pileam, apoi iti fumam tigarile si toate povestea zilei se ingusta, se ingusta pana la sugrumare, in locul acela stramt abia incapea si momentul din pat in care ne imbratisam, eu intram in tine la radacina grifului si tu strigai cu sunte ascutite pana spre dimineata cand nu mai ramanea decat un tiuit obositor dar, prin nu stiu ce magie, inca indispensabil...

Hei tu!

crezi ca poti tine ritmul cu mine? ceea ce cant acum este bluesul navalnic al iubirii, este strigatul chitarii peste strigatul meu, degetele alearga pe grif asa cum alergai tu in Piata Romana, pe trecerea de pietoni ca sa ma intalnesti pentru prima data, masinile alergau si ele pe bulevardul Ana Ipatescu, picaturile alergau de sus in jos aterizand pe capul meu cu privirile atintite spre tanara femeie care alerga pe trecerea de pietoni ca sa ma intalneasca pentru prima data, da man, pe mine, era ca si cum ploua pentru prima data, era ca si cum masinile rulau pentru prima data, era ca si cum metroul oprea in statia aceea pentru prima data ca sa iasa o singura calatoare, alergand pe scari spre Piata Romana ca sa intalneasca un barbat pentru prima oara in viata ei, era ca si cum se indragostise prima data, ca si cum si ea, ca si cum si el, era ca si cum in statia de autobuze de la ASE - Cladirea cu bila - masina 300 oprea pentru prima data, si nu mai pleca, era ca si cum pentru prima data clipa aceea refuza sa moara, mi-e dor de cantecul acesta man, de momentul cand l-am cantat prima oara, de momentul cand am fost pentru prima data inspirat sa-l compun, de noaptea ploioasa cand, pentru prima data,  o femeie alega pe trecerea de pietoni din Piata Romana ca sa intalneasca un barbat despre care versurile spun ca nu a fost al ei niciodata...

Inainte de programul meu de astazi

vreau sa stiti ca vin de la capataiul unui muribund, nu l-am cunoscut, am aflat ca venea aici adeseori sa ma asculte, iertati-ma ca nu va retin chipurile, pentru mine toate sunt la fel, figuri identice plus cele opt note muzicale, cam la asta se reduce lumea mea, cea in care unii intra si altii, iata, ies, m-a sunat doctorul lui, mi-a spus ca ultima dorinta era sa ii cant, sa ii cant un song, cu ultimile puteri mi-a spus, canta-mi ceva trist bluesmanule, ceva tragic care nu are nici inceput si nici sfarsit, asa ca si cum ai privi un rau si nu stii nici de unde vine si nici unde se duce, ceva sfasietor, ceva ce n-a mai auzit nimeni niciodata, poate doar la final, sau sa fie doar trist caci nimeni nu e bucuros ca se duce atunci cand se duce, oricum n-am altceva in repertoriu, i-am raspuns, la cantecele mele ori iubesti o femeie ori mori, cale de mijloc nu exista, a ras stins, stii? e o femeie care ma asteapta dincolo, o vad, imi face semne, nu-mi dau seama daca e urata sau e frumoasa, daca e grasa sau slaba, daca mi-e harazita mie sau eu ei, ma intreb daca plec ca sa iubesc o femeie sau mor numai ca sa nu ajung la ea, si a mai spus cateva lucruri dar nu le-am inteles, am cantat peste vorbele lui stinse, capul meu aproape de capul lui, respiratia mea aproape de respiratia lui, bataia inimii mele aproape de bataia inimii lui, ma asculta, stiam ca ma asculta, nu, nu el, ci cealalta femeie care imi facea semne, cantam si ma intrebam ii cant  ca sa-l iubeasca o femeie sau doar ca sa moara si sa nu mai ajunga la ea ...

Cand pleci

imi iau chitara si plang pe la mesele indiferente, ei ma privesc si cred despre mine ca sunt un geniu al muzicii blues, eu ii privesc si cred despre ei ca sunt doar orbi, cate unul, de obicei beat, arunca cu bancnote mici, cam atat valoreaza uneori ce simte un barbat pentru o femeie, cateva bancnote mici patate cu sudoare aruncate de niste straini ca isi rascumpere lipsa unei femei, sau prea sufocanta ei prezenta, nu e nimic patetic in plansul meu, nu e nimic mercantil in gestul lor, nu e nimic in general, eu plang dupa tine si ei ma platesc pentru asta, am revelatia faptului ca daca ma paraseai de cateva ori pe luna, ajungeam bogat, iti cumparam casa de vacanta, yaht, inel de aur, rochii scumpe, pana la urma te cumparam si pe tine, pentru ca nu toate sunt tampite, tu ai ales sa pleci o singura data si pentru totdeauna, nici nu stiu de ce cant acest song trist, il cant pentru ca m-ai parasit sau pentru ca mi-ai rapit sansa de a ma umple de bani, de a deveni, astfel, celebru, de a umbla prin cluburi ca sa arunc cu bancnote mici intr-un prost care plange dupa o femeie in timp ce as crede ca ascult un geniu al muzicii blues

Hello boys'n'girls

astazi am sa va prezint un program special de songuri despre oameni fericiti si simpli, despre lucrurile care ies intotdeauna asa cum trebuie, despre petele de alb care se strecoara timide prin marea asta de negru care se numeste trai, despre intalnirile cu personajele acelea unice, stiti, acelea care iti intra in viata o data si apoi iti ies din ea in fiecare zi, despre istoriile care raman in urma noastra, despre istoriile care mor nestiute de nimeni inainte pentru ca le ratam inocenti si despre cat de mult seamana unele cu altele, despre gesturile insignifiante pe care le fac ceilalti pentru noi si despre gesturile pe care ar trebui sa le returnam, dar nu o facem, despre minunile care uneori chiar se intampla, doar ca imediat dupa ce noi am trecut pe acolo, sau poate tocmai de aceea, despre ora asta pe care ati rupt-o din voi ca sa veniti aici si sa o impartim impreuna, precum sacalii carnea vreunui biet cadavru care, altfel, ar fi imputit atmosfera si estetica landscape-ului, despre cate in luna si in stele, ce fericire ca nu stie inca nimeni ce se gaseste intr-adevar in ele, despre faptul simplu si real, poate singurul, ca lucrurile se tot repeta de la o zi la alta, de la un song la altul, de la o viata la alta, poate ca povestile adevarate nu au nevoie de oameni ci de lipsa lor...

Un ins

statea odata la masa singur, doar el si cu esecurile sale, erau multe, diferite, inghesuite pe cateva scaune privindu-l unele cu dispret, altele cu mila, cele mai multe cu indiferenta, el le vorbea superior sorbind dintr-o bere calda, gesticula teatral, iar ele esecurile radeau pe diferite tonuri de tipul asta haios, acesta reaprindea pipa dintre dinti care se tot incapatana sa se stinga, din cand in cand se ridica si se ducea la baie, dar revenea si isi regasea esecurile asteptandu-l cuminti, tacute si rabdatoare asa cum asteapta o tumoare sa ii vina vremea ca sa te omoare, se simtea bine acolo inconjurat de multime, se simtea implinit si bogat caci omul e o fiinta sociala, isi spunea, esueaza doar ca sa nu fie singur

I-am zarit abia la final

plimbam degetele pe grif  mangaind ultimul blues al noptii, lumea se afla deja cu gandul acasa, se dadeau peste cap ultimele inghitituri, se scriau ultimele numere de telefon pe un colt de servetel, grasul de la bar isi numara banii in timp ce-si sugea dintele cariat, era concentrat si lacom, iar la masa din centru cei doi, el si ea, unul langa altul, privind fix inainte, fiecare cu mana pe cate un pahar, din cand in cand ea il ridica si sorbea, din cand in cand el il ridica si il sorbea, niciodata in acelasi timp, el tinea o mana pe masa si batea absent cu degetele in ritmul muzicii, ea isi tinea mainile in poale si le freca nervoasa, de doua ori si-a dat o suvita de par de dupa ureche, nu zambeau, nu erau tristi, era doar o pereche de oameni lipsiti de pereche, in jurul lor timpul era mort, intins, si nu-l plangea nimeni, el i-a atins cu degetul aratator umarul si ea a tresarit, apoi s-a ridicat, s-a ridicat si el, a ajutat-o sa-si imbrace haina, s-a imbracat si el, ea a mers inaintea lui, el a urmat-o, la usa ea s-a oprit, el a deschis-o si au iesit, in urma lor blues-ul meu a sunat straniu si inutil, nu exista vreun song pentru oamenii care nu se mai iubesc, de fapt pentru ei nu mai exista nimic.

Aceasta este femeia mea

ea imi sta intodeauna inainte, mana ei face semne cu mana mea,  lacrimile ei curg prin ochii mei cand plange, buzele mele ii descopera dintii cand rade, cu ei musca din carnea mea atunci cand ne iubim, ne iubim ca si cum murim, iar la final ne reincarnam fiecare in celalalt, asa de fiecare data si nu mai stim daca ea e eu sau daca eu sunt ea, si e bine asa, si e rau, numele ei e complet abia alaturi de numele meu, a fost scris o singura data si incrustat pe o piatra nestemata pe care nu a descoperit-o nimeni niciodata, desi o cauta de la inceputul lumii, unii i-au spus Dumnezeu, altii i-au spus tu si eu, aceasta este femeia mea,  cand ma scurg pe nisipul timpului, ma scurg odata cu ea...

A fost odata un om

caruia nu ii placea sa danseze, la orice petrecere se aseza la masa, bea, manca si privea, apoi pleca acasa, poate de aceea traia singur, poate de aceea iubea si lasa, nu stiu, insa intr-o zi la radio a fost transmis un cantec, un vals, un song din acela gretos pentru colectionari, pretios pentru iubitorii de folclor, insignifiant pentru DJ's, cantecul se numea The Last Waltz si il canta unul pe vremuri, Engelbert Humperdinck, auzindu-l omul simti dintr-o data nevoia nebuna sa danseze, nu man, nu singur ci cu poate cea mai frumoasa femeie din lume, adica oricare dintre ele pentru ca atunci cand vrei sa dansezi orice femeie pe care o inviti in ring e frumoasa, ba nu, e cea mai frumoasa, langa el locuia o femeie, singura si ea, candva fusesera impreuna, el se mutase aici pentru ca o iubea, sau ea se mutase pentru ca il iubea, sau poate se mutasera simultan pentru ca se iubeau, nu stiu man, acum se urau, nu-si vorbeau, se ocoleau, fiecare era acum pentru celalalt un zgomot urat in concertul diafan al propriei existente, omul meu s-a trezit in fata usii ei, a batut, ea a deschis, l-a privit cu cea mai rece privire din lume, daca mama natura ar fi stiut de ea ar fi reconstituit intregul continent arctic plus o microera glaciara de vreo 100 de ani, asa de rece l-a privit fosta iubita, insa el a privit-o in ochi fermecat de cantecul strecurat in creieri precum un vierme pazitor si i-a spus, Florentina, nu uita nimic din ce ni s-a intamplat, uraste-ma  cu ura a unor infinite vieti, arunca-ma in cea mai neagra celula a memoriei tale si hraneste-ma doar cu un colt de paine odata la trei zile, dar acum, acum, te invit la dans si nu vreau sa ma respingi, nu ai cum, iar el a intins mana, iar ea, printr-o minune chiar mai mare decat a doua venire a lui Iisus, i-a apucat-o, au intrat in camera lui, el a pus la play-er-ul deja pregatit ultimul vals, s-a aplecat politicos, a apucat-o cu o mana de mijloc,  cu cealalta a strans delicat palma femeii si au inceput sa se invarta, sa se invarta, sa se invarta, imbratisati si impacati, abandonati in vartejul de sentimente si sunete pe piesa ce se derula in vesnicia celor 3:04 secunde, rastimp in care o stea rosie se stingea in focuri undeva departe in univers, nestiuta de nimeni, trista poate pentru ca in miliardele de ani ai vietii ei nu apucase sa danseze macar odata...

Daca vrei sa mori

vino in crasma grasului de dincolo de bar, doar aici la el ai senzatia ca nu ai unde sa mergi mai departe si asta pentru totdeauna, doar aici lumea te priveste si lacrimeaza, ca in fata unei cruci, tu le spui lucruri iar ei nu te aud, tu existi doar pentru tine si pentru femeia care se gandeste la tine mai degraba captiva decat indragostita, de acolo din bratele celuilalt barbat, cel care daca nu-i ofera fericirea, are grija macar sa ii lase pe noptiera cate un orgasm, acolo langa banii pentru piata, iar ea in bratele lui oftand jumatate pentru tensiunea irosita si jumatate pentru ca " ai fi putut sa fii tu prostule", prostul canta blues de-o viata abia in al doilea rand pentru ca simte, in primul rand canta blues pentru ca e prost pentru fiecare iubita pe care a avut-o, a incremenit-o intr-un cantec si in cateva partide de sex bizare in care de fiecare data fie lipsea el, fie lipsea ea, ne intalneam mereu la final si ne intrebam unul pe celalalt, "dar tu unde ai fost?", vreau sa mor Jim, i-am spus grasului intr-o noapte tarziu cand am ramas singuri iar el era constipat si trist, a fost de acord cu o miscare absenta a capului apoi m-a trimis la culcare, as vrea sa mor eroic, vorbeam singur pe strada, sa salvez pe cineva de la moarte cu propria mea moarte, sa opresc o civilizatie extraterestra care vine sa ne extermine sau macar sa ma calce o masina condusa neatent de un sofer neatent la mine, dar atent la sanii tinerei din dreapta lui, dar asta nu e o moarte eroica protestez, nu man, nu e, ai ajuns, gata, culca-te...

Astazi e ziua mea,

si-mi dedic aceasta felie subtire de prajitura cu o jumatate de lumanare aprinsa in ea si in care o sa suflu de mai multe ori si n-o s-o sting, n-am stiut niciodata sa sting focuri, uneori, poate, doar le-am aprins, intr-un an, odata, probabil in viitor, o sa infig in blatul moale o grenada si am s-o rog sa sufle ea in mine, iar intr-un alt an, mult dupa, o femeie sau poate o alta, isi va aminti si va varsa o lacrima pe jos pe care o va stalci iute cu talpa pantofului ca sa nu o vada sotul, ce viata plina trebuie sa ai tu, blues singer, ca sa te gandesti ca poate e prea mult si ca va trebui sa o imparti intr-o zi, eventual pe pereti, cu tot cu chipiul conic de pe cap legat strans cu ata sub gat, a sunat telefonul de cateva ori si nu am raspuns, sunt aceeasi vechi prieteni care-si amintesc mereu ca e ziua mea si ca trebuie sa ma uite din nou, stau intins in patul meu ingust, mi-am imbratisat chitara, te iubesc ii spun, esti beat imi spune, intr-o zi o sa te arunc pe fereastra, ii spun, sau poate in alta, imi spune, radem stins de ziua mea, o pereche de tampiti nascuta ca sa faca oamenii fericiti tristi, din cand in cand ma uit la usa si-mi spun ca o s-o deschid indiferent cine ar bate, imi spun ca as deschide-o chiar daca ar bate cineva indiferent, imi spun ca as deschide-o chiar daca nu ar bate nimeni si  doar ar asteapta sa ii deschid,  ma ridic, apas clanta, intredeschid, privesc, holul e gol, blocul e gol, orasul e gol, planeta e goala si universul e gol, au stabilit de multa vreme savantii, nu e nimeni dincolo, intorc capul in camera observ ca nu nimeni nici aici, suflu in acest fluier de hartie colorat in albastru, el se desface apoi revine la loc, confectionez dintr-o coala una avion pe care scriu "la multi ani, man", deschid fereastra si-l arunc, el zboara maestuos, face cateva cercuri si cade pe strada, mi-ar fi placut sa-l ocoleasca macar prima masina si sa nu-l striveasca, nu l-a ocolit...

La marginea lumii

locuia candva un tip, nu-l cunostea nimeni desi el ii cunostea pe toti, stia sa cante, scria versuri pe care le recita mai bine ca orice actor, picta in culori tari si dansa atat de frumos incat se indragosteau de el pietrele, care se topeau si se transformau in aur, uneori ii placea sa priveasca agitatia din interior, cacofonia vietilor care se intersectau unele cu altele, chipurile care apareau si dispareau atat de repede incat nu mai lasau loc nici macar semnelor de intrebare legate de existenta lor, alteori nu-i placea asta si, ridicand mana spunea "stop" si lumea se oprea , zgomotele se stingeau, culorile incremeneau in degradeuri imposibile, doar cuvintele, ele cuvintele singure, calatoreau besmetice in cautarea unei voci care sa le numeasca iscand in urma lor vartejuri efemere de idei, iar tipul se incrunta, devenea trist pentru ca descoperea in sinea sa o putere care il depasea si de care nu avea nevoie, el voia doar sa fie mic, neinsemnat, un chip care sa apara si sa dispara fantomatic prin multimea de chipuri care apar si dispar fantomatic, o prezenta de care sa se loveasca intr-o zi perechea aceea de cuvinte pe care o descoperise demult, tare demult, o pereche de cuvinte modesta, tematoare si retrasa, facandu-si loc stinghera prin multimea lexicala, sa deschida gura s-o apuce si apoi ,retras intr-un loc intunecat, nevazut de nimeni, sa rosteasca mirat "te iubesc"

Esti atat de prost

incat apele nu mai curg pe tine cand transpiri ci pur si simplu se despart ca sa treci tu singur, pentru ca esti atat de prost incat nu apartii niciunui popor, nu-ti apartii nici tie, fiind prost, deci fara identitate, Iisus nu s-a sacrificat si pentru tine, n-a mai apucat pentru ca L-a luat Dumnezeu la el si, astfel,  L-a salvat, esti atat de prost man incat atunci cand deschizi gura ca sa vorbesti din ea nu iti ies cuvinte ci fantomele lor, vorbele fiind moarte, putrezite si ingropate fara slujba intr-o groapa comuna, desigur groapa aia comuna esti tu, tu cel atat de prost incat atunci cand mergi pe strada, mandru si inocent precum fundul unei femei pe care n-o iubeste, de fapt, nimeni, pamantul refuza sa fie calcat de talpile picioarelor tale, asa ca plutesti, levitezi fara carma si te lovesti de toti stalpii intalniti in cale rupandu-i, tu esti cauza penelor de curent ale lumii, din cauza ta pocnesc aparatele de uz casnic, din cauza ta rostul lumii s-a cabrat si sta sa se rupa, din cauza ta oamenii firesti se strecoara printre cladiri, nu, nu de teama ci de scarba pentru ca daca te ating se murdaresc, murdaria unui prost se spala greu, esti atat de prost incat nu-mi face nicio placere sa cant despre tine, ma uit la notele care ies din chitara si le vad cum imi arata obrazul, "bine ma blues singer-ule, pe prostul asta il cantam noi?", le rog sa ma ierte, iar ele nu ma iarta, cuvintele care descriu un prost nu au cum sa te ierte, pot doar sa te scuipe, ah prostule, mi-e atat de ciuda ca nu pot fi ca tine, unic in multimea de prosti unici, atat convins de propriul sau adevar incat nici nu mai apuca sa creada in el, atat de prost esti, voi merge intr-o zi la mormantul lui Sonny Boy Williamson si voi depune un buchet mare de muzicute recunoscator pentru faptul ca a redus piesa de blues la 4 minute, atat pot sa cant despre tine prostule, 4 minute, cu tot cu sters fruntea si aplauzele de dupa... bis : esti atat de prost man

Iar intr-o alta zi

s-a apropiat de mine, cantam un blues trist despre oameni veseli, era gras, rosu la fata si furios, a ridicat un deget inspre fruntea mea si a spus "pac!", s-a intamplat atunci o minune si n-am murit, s-a infuriat si mai tare, mi-a turnat  pe cap bere din paharul din plastic, berea s-a scurs pe tample, pe ochi, pe chitara, apoi pe cantecul care a inceput sa o ia razna, cantecele mele se imbata repede atunci cand le toarna cineva bere, l-am privit in ochi si i-am repetat refrenul in care niste oameni stateau impreuna la o masa si radeau, ciocneau pahare cu bere cu fetele indreptate catre soare, lucru care le smulgea lacrimi, povesteau despre iubirile lor marunte, despre femeile dezonorate de amorul lor onorabil, si iar ciocneau si iar radeau si totul era atat de trist in harmalaia lor stridenta incat iti venea sa ii culci la pamant si sa ii crestezi marunt, marunt, astfel incat suferinta lor sa fie marunta marunta, atat de marunta incat sa nici nu o simta si sa rada mai departe de o asemenea intamplare, rasul acela cu sange intre dinti, iar grasul mi-a dat de inteles ca nu a inteles de fapt nimic, ii citeam neputinta din priviri, tavanul de care intelegerea lui se lovea cu capul si facea "poc!" si n-a murit nici el, semn ca minunile nu aleg, voia sa-mi faca rau, mult rau pentru ca intre mine si el se casca o crevasa adanca din gheata, pe fundul careia pinguini imperiali patinau maestuosi si inocenti in cercuri largi, apoi in spirale, apoi in litere majuscule frumoase cu care desenau pe gheata aceea numele meu, doar numele meu, apoi el mi-a mai turnat pe cap bere din alt pahar, cantecul meu devenea si mai tragic, beat mort, pinguinii patinau din ce in ce mai tare, din ce in ce mai periculos, iar numele meu se incrusta din ce in ce mai adanc in crevasa dintre noi, am simtit nevoia sa-l imbratisez si mi-am spus in gand, man, la final il vei lua pe gras in brate pentru ca, minune, el e doar un pinguin imperial patinand inocent prin crevasa dintre noi...

Mi-am amintit

de un vechi prieten, era distrat, era trist si i se intampla intotdeauna cate ceva, era unic, toate notiunile cuoscute sau comune aveau pentru el un alt inteles, el iubea femeile abia dupa ce le  parasea, pana atunci se apropia de ele cu ura, le cucerea cu ura, traia cu ele o vreme cu ura, apoi pleca, sau plecau ele, iar el se indragostea, evenimentele zile treceau pe langa el fara sa-l atinga, le privea indiferent din lumea lui ca si cum le-ar fi privit de la fereastra unei cafenele, intr-o zi ploioasa de toamna, el inauntru, asezat la o masa din colt, rezemat de spatarul scaunului, cu o cafea rece in fata si o scrumiera plina cu mucuri de tigara din care se ridica taraindu-se spre tavan o dara de fum, toti ceilalti afara, masinile, oamenii grabiti de vreme si vremuri, calcand apasat pana la cuva unde cadeau si se transformau in firicele egale si rosii din carne tocata, prietenul meu avea o relatie incordata cu realitatea si una perfect normala cu imaginarul, era mereu absent acolo unde era prezent, imi placea sa fiu in absenta lui atunci cand era prezent pentru ca timpul curgea altfel, adica nu inainte sau inapoi ci de cele mai multe ori in lateral, ii placea sa rada atunci cand ii cantam cate un nou song, "man, zabovesti prea mult la aceeasi adresa, despre asta e blues, despre cei rataciti prea mult prin propriile lor vieti, mi-as fi dorit pentru tine sa fii un sarpe, sa-ti schimbi anual pielea si, eventual, stilul; asta ma termina nervos", ma suparam apoi imi trecea pentru ca supararea mea nu avea subiect, nu-l gasea, nu l-a gasit niciodoata, doamnelor si domnilor acest cantec este dedicat unei absente...

Oamenii ca mine

stau la colt dintr-o stupida overdoza de bun simt, intre mine si voi este chitara asta decolorata la care cant song-uri de suflet pentru cei carora, de fapt, le lipseste, e un substitut mi-a spus intr-o zi unul, era beat, trist si credea despre sine ca este un artist al scrisului, nu-l iubea nimeni, se culca doar cu sine si intotdeauna cand intindea mana ramanea cu urme de scuipat in palma, venea sa ma asculte, uneori isi misca teasta groasa in ritmul muzicii mele crezand in sinea sa ca, iata, poate ca e totusi ritmul sufletului, alteori se insinua in spatiul vital al cate unuia si ii soptea cu vocea lui subtire de porc haituit, "stii, man, ala e un impostor, ne vinde sunete goale, in carnea lor nu se ascunde nimic, nu se ascunde nici macar el, nici macar imaginea lui din oglinda, e un nimeni care ma face sa ma simt un nimeni, intr-o zi o sa-l ucid intr-un poem", "ya, ya spunea celalalt care nu reusea sa-si inchipuie cum poate iesi un poem dintr-un morman de rahat", in fond nu am nevoie de nimeni, nu am nevoie nici macar de instrumentul asta datorita caruia mi se intampla tot ce mi se intampla, sunt iubit datorita lui, sunt urat datorita lui, notele lui calde ii umplu e invidie, iar cand falseaza e ca si cum as fi indreptat impotriva lor o arma, desi cred ca e mai degraba o tinta, uneori imi vine sa ma ridic, sa trag da camasa si sa-mi dezvelesc pieptul si sa le spun ca Dumnezeu nu m-a parasit pentru ca pur si simplu nu exista, dar nu m-ar intelege nimeni, man, pentru ca ar trebui ca toate colturile sa fie pline, doar ca ele sunt goale, goale ca niste suflete...

Dragostea la prima vedere

e atunci cand usa localui se deschide si intra ea, cautand pe cineva si fara sa stie asta, cand se aseaza la masa murdara de langa intrarea la WC, cu trenciul ud strans pe trupul subtire, cu palaria usor cazuta pe frunte strangand in mana o umbrela cu doua spite rupte, cand privirea ei intalneste privirea mea si isi spun, "hei privire", cand perechea de grasi exclama, "uite, nu-mi vine sa cred, ala zambeste!?", cand ma privesc toti si, pentru prima oara, nu ma asculta ci ma privesc, astazi e ziua cand oamenii se privesc si nu se asculta, mi-am spus, pana si chitara mi-a sarit din brate, s-a asezat pe fund si m-a privit, apoi a privit-o pe ea, apoi iar m-a privit, apoi a inceput sa cante de una singura despre dragostea la prima vedere, aceea cand usa localului se deschide si intra ea, cautand pe cineva si fara sa stie asta, cand se aseaza la masa murdara de langa intrarea la WC, cu trenciul ud strans pe trupul subtire, cu palaria usor cazuta pe frunte strangand in mana o umbrela cu doua spite rupte, cand privirea ei intalneste privirea lui si isi spun, "hei privire", cand batranul gay rezemat de zid exclama privind o fotografie soioasa, "vezi Ray, asa ni s-a intamplat si noua, tradator infect", azi e ziua cand oamenii se privesc si nu se asculta, despre cum a sarit din bratele lui ca sa cante singura blues-ul dragostei la prima vedere, atunci cand usa localului se deschide si intra ea si odata cu ea, toata ploaia de afara, si odata cu ea toate privirile oamenilor din interior, si odata cu ea, sufletul ei sfasiat in cautarea altui suflet sfasiat  cu care sa carpeasca impreuna un final de poveste

M-am nascut

intr-o iarna, eram bolnav, m-au operat, am tinut-o pe mama de mana 11 zile neintrerupt ascuns in coma aceea profunda ca intr-o placenta secreta, apoi m-am trezit si i-am spus it's all right ma, in limba mea de nou nascut, iar mama a inteles desi aromana e singura limba pe care o vorbeste si o intelege, am crescut in curtea aceea imensa la tara alaturi de animalele domestice cu care mai tarziu mi-a fost usor sa asociez caracterele cunoscutilor mei, da man, cunoscutii mei sunt animale domestice, se invart prin preajma, ma plac desi nu ma intelege niciuna, din timp in timp le sacrific si le inlocuiesc fara sentimente pentru ca ele sunt facute sa-mi provoace placere si mai apoi plictis, la scoala invatam bine, intelegeam ce spune invatatorul meu, uneori ii puneam intrebari, alteori nu stia sa-mi raspunda la ele, intr-o  vacanta am ucis o vrabie, am tras cu prastia in ea si am lovit-o, apoi un graure, apoi un porumbel, apoi mai multe pasari, apoi am invatat sa tai gatul gainilor, ratelor, gastelor dar a trebuit sa merg din nou la scoala, ma gandesc ca as fi putut sa trec la miel, porc si in final la om in lipsa orarului care imi ocupa timpul, imi amintesc de copilaria mea ca de un song vechi pe care il asculti infricosat si mirat la aparatul cu fatada din panza si cu tranzistori asezat de tata sus pe un stativ, noaptea cand se ia lumina si camera e luminata doar de flacarile din soba, sunetul e slab, in casa e cald, adormi si te trezesti brusc intr-o noapte, alta noapte, plimband degetele pe griful unei chitari in fata unor animale domestice a caror prezenta iti face placere, apoi te plictiseste si le canti, le canti man, pentru ca alfel ar trebui sa te ridici de pe scaunul acela se le ingenuchiezi si, precum candva demult, intr-un vis numit copilarie, sa le tai inocent gatul

Mi-au cantat

la multi ani, unii mi-au adus flori, altii mi le-au luat, sunt bucurosi cu totii, bucuria celui care uita pentru o clipa ca moare si el, le-am cantat songuri vesele, complice am ras si eu, si eu rad man cateodata, apoi doar le-am cantat, indarjit si distant, apoi doar i-am privit, un camp intins cu trupuri umane care se misca inainte si inapoi, transpirand, salivand, evacuand prin milioane de pori dejectii, toxine si lucruri pe care fiinta nu le suporta desi o definesc, am simtit nevoia sa ma ridic si sa le strig, opriti-va, opriti-va man, m-am ridicat si le-am strigat asta, tineam chitara indreptata catre ei precum o arma, sau precum o punte, ei s-au oprit, m-au privit nemiscati, surprinsi precum papusile dintr-o magazie de vechituri si asteptau, asteptau de la mine ceea ce nimeni nu le-a spus vreodata, poate mantuirea, poate semnul pentru a pune mana pe o arma si a si-o descarca-o fiecare in gura, cu credinta ca asa e bine, prosti dar fericiti, dar nu am reusit decat, am vrut doar sa va multumesc, nu stiu ce as fi fost fara voi, desi stiam foarte bine, si le-am cantat din nou, ei au dansat  si mi-am amintit ca when I was a boy I had a dream si nu era acesta.

Odata cu marele meu prieten

se duce in neant boemul modelului meu de viata, superior, erudit si intelegator, intelept si muscator, creativ si credincios, stralucitor si generos; se duce si lasa in urma un halou imens pe care din pacate il va umple massa de prosti inghesuita intotdeauna la porti, nerabdatoare sa mai plece cate unul daruit ca sa umple cu scarba locul... plecarea lui ma indurereaza  si ma face confuz; sunt atat de rari astfel de oameni; sunt atat de putine song-uri compuse despre ei... as vrea sa ii port compune intr-o zi un astfel de cantec, despre cum mi-am imaginat mereu ca undeva in trecutul lui s-a intamplat o ruptura, un accident cosmic, despre cum fiinta terestra sa s-a desprins de oase, asemenea treptelor unei nave cosmice care se desprinde la randul ei de pamant in drumul spre stele, si a lasat aici cu noi un soi de inger mucalit cu a carui carnalitate doar ne pacalea pe noi, prietenii lui, (si mai ales pe mine) ca ar fi adevarata sau, ma rog, asa ca a noastra, plina de bube, suferinte si imperfectiuni. Daca erai atent il prindeai cu minciuna privindu-l cum picteaza sau privindu-i doar panzele, descopereai ca nu aveai cum sa porti in tine aceleasi date biologice ca ale lui, nu aveati un ADN comun, nu te apropia nimic de el decat nemasurata sa bunatate in care , ca si in bunul Dumnezeu, nu trebuia decat sa crezi. Eu am crezut. Iar daca nu stiai man, afla ca Dumnezeu nu o sa mai trimita niciodata pe Fiul ca sa se sacrifice pentru noi (a realizat ca este inutil si ridicol) ci va lasa sa-i cada de pe frunte, din sudoarea efortului Lui creativ picaturi de gratie; multe din ele rateaza pamantul, rateaza sistemul solar, ba chiar si galaxia dar unele, totusi unele, rar, foarte rar, ajung aici si se opresc in sufletul cate unui om, asa cum sunt sigur de asta, una a cazut in sufletul lmarelui meu prieten ca sa ne daruiasca, ca sa se daruiasca. Iti multumesc Doamne, mai faci si minuni. Insa foarte putin...

Astazi,

cand nimeni nu mai merge pe strazi spre scopul lui minor, cand teama e locuinta in care fiecare si-a intins patul si-o ocupa acoperit cu patura peste chip, cand asteptam cu totii cuminti ca tot ceea ce trebuie sa se intampla sa treaca pe langa noi si, ca intotdeauna, sa ratam momentul, sau semnificatia, sau sensul, cand ne privim unii pe altii ca pe o bizarerie aparuta brusc de nicaieri si despre care iti vine sa suni la politie reclamand ca exista, cand tot ce ne mai leaga sunt doar cuvintele risipite aiurea, meaningless, cand nu mai razbate nimic prin aer decat strigatul lui hei eu cine mai sunt, cand, inarmati cu markere de culoare neagra, desenam tuse groase pe orizontul nostru de asteptare, cand sunt deschise transee adanci in care luptatori nevazuti lupta cu inamici nevazuti tragand unii in altii nu cu gloante ci cu zare, cand am uitat cu totul ca e in natura omului sa spere ca exista intotdeauna si ceva bun chiar daca nu in timpul vietilor noastre, astazi, cand aveam atata nevoie de firul acela de lumina, iata ca nu l-am mai luat sau, ce comic, poate ca Dumnezeu nu ni l-a mai dat

Mama

de ce nu intorc niciodata capul atunci cand un om cade in genunchi, de  ce-l ridic de pe jos, de ce  cade iar, mama de ce ma apropii intotdeauna cu teama de o femeie, de ce cand eu ridic pumnul ca sa lovesc ea ridica palma ca sa mangaie, mama de ce prin venele mele curge in suroi curcubeul asta de culori, de ce cand reuseste sa izbucneasca printr-o rana nu murdareste ci picteaza imagini dintr-un un trecut glorios, mama de ce mi-e atata dor de locuri, de ce ma intorc la ele fara sa le parasesc, de fapt, niciodata, de ce nu le calc in picioare, de ce iau in palma bucata asta de pamant, de ce o sarut, de ce n-o faram, mama de ce prezentul ma strange atat de tare, de ce ma sufoc in lumea asta a libertatii totale, mama de ce nu esti vesnica, de ce s-a sacrificat IIsus pentru mine si nu pentru tine, de ce nu s-a dat jos de pe cruce ca sa te lase pe tine sa treci portile vesniciei, ca sa ma inchin tie si nu Lui, mama de ce pamantul se invarte in jurul soarelui si nu in jurul tau, mama de ce simt atata tristete cand iti pronunt numele, de ce nu se organizeaza serbari, focuri de artificii si jertfe de animale in numele tau, de ce nu ti-au ridicat statuie, de ce nu au pornit razboaie, mama de ce cand ma uit in oglinda te vad pe tine si nu pe mine, de ce vorbesc cu glasul tau, plang cu ochii tai si imi trec prin par mainile cu mainile tale, mama de ce de cate ori te intreb cine sunt imi spui, nu stiu fiul meu, nu stiu...

E timpul

sa ne bucuram prieteni, sa ridicam bratele in aer si sa aducem exaltati ode fierbinti celui care ne-a pus in fata oglinda aceea care, privind-o, am descoperit ca nu reflecta de fapt nimic, suntem liberi, nu apartinem nimanui si incepem sa invatam ca nici nu ne pasa, totul e atat de in regula, stam cu perfectiunea la masa si o tragem de mustatile lungi si slinoase, perfectiunea e cah,  moartea nu ne mai infricoseaza, asteapta la marginea drumului cu hainele ei ponoste, rupte, prin care i se vad picioarele subtiri si paroase, ridica mana si cu degetul indoit se roaga de fiecare ca sa o ia in spate in lunga calatorie in care ne-am aliniat cu totii, pe bune man, la ce mai e buna moartea daca poti rataci vesnic si singur prin propria negare, si nimeni nu se opreste, nimeni n-o ia cu sine, hei, striga ea, hei nerecunoscatorilor, agita prin aer bratele osoase, negrul din orbitele ochilor se aprinde, pe frunte i se aduna riduri, se indreapta din umeri de pe crestet incep sa curga manunchiuri de serpi, care se subtiaza si se subtiaza pana raman doar plete blonde, obrajii prind carne si culoare, din gat ii ies cantece tulburatoare, ce frumusete, Doamne ce frumusete, exclama vartejurile de praf lasate in urma de pasi nostri grabiti si indiferenti la vesnica reintoarcere, cea care se intampla intotdeauna prea tarziu

E despre atunci cand

nu mai cant pentru nimeni, cand localul e gol, barmanul motaie cu capul greu pe brate si paianjenul din coltul intunecat peticeste plictist aceeasi panza, cand noaptea de afara este una care nu aduna ci risipeste, cunosc pasii pe care o sa-i fac pana la iesire, cunosc privirea pe care o voi arunca in urma inainte sa ies, stiu ca nu voi vedea decat scaunul pe care am stat inainte, de cateva ori, in trecut, m-am vazut si pe mine desi nu am scris niciun cantec despre asta, poate intr-o zi o s-o fac man, poate intr-o zi o sa scriu un cantec despre mine, despre singuratate si despre magia care ne leaga precum o casatorie incheiata in fata unui zeu distrat, fara inele, fara martori, fara juraminte, doar cu senzatia ca se intampla ceva pentru totdeauna si totul parand atat de familiar, atat de comun incat ne lipsim de orice ceremonie, singuratatea mea si cu mine, despre care nu am scris niciun cantec, imi spun ca o s-o fac intr-o zi, ea imi spune ca nu, formam un cuplu ciudat, lumea nu ne saluta pe strada pentru ca nu ne vede, prietenii nu ne viziteaza pentru ca nu ii avem, parintii nu ne suna pentru ca nu apartinem nimanui, venim de nicaieri catre nicaieri si asta e actul nostru de identitate, e locul nostru intr-o lume care se topeste si se scurge intr-o alta lume care se topeste si se scurge intr-o alta lume ca si cum ar apartine unui cantaret de blues si singuratatii lui venind de nicaieri catre nicaieri...

Am vrut sa cant

despre ura, despre raul care creste in noi precum o pereche de aripi cu solzi si care nu ne inalta ci ne izbeste de pamant, tin chitara asta in mana si nu reusesc sa scot nicio nota, niciun cantec nu se va naste vreodata in gloria a ceea ce ne defineste  si ne desparte de a fi oameni, raul din mine vrea sa imbratiseze raul din voi, aripile noastre flutura unele langa altele dar nu reusesc sa se atinga pentru ca bucata asta de lemn ne impiedica, in momentul acesta imi urasc chitara, urasc lupta ei inocenta si eroica impotriva a ceea ce ar trebui sa insemne lupta cu mine insumi, ea e mai buna decat mine, cantecele mele sunt mai bune decat sufletul meu, de acolo de unde ies, murdare, triste, strecurandu-se printre muntii de carbune si flegma, intr-o zi o sa mi-o asez la picioare si o sa-i dau foc, o s-o privesc injectat cum arde, o sa dansez draceste in jurul ei, flacarile m-ar cuprinde si pe mine printr-un gest plictisit al providentei,  apoi compusul s-ar stinge si odata  asta s-ar incheia o fireasca poveste in care invingatorul nu ia nimic

Nu simti

ca stationezi in suspensie prietene? nu ai impresia ca fluviul timpului nu mai curge pe sub talpile tale, nici pe deasupra ta, ci printr-o albie paralela la care privesti indiferent fara sa il recunosti, fara sa iti dai seama ce dracului e chestia aia care pluteste disperata in valtoare si aduce atat de mult cu viata ta? Cineva s-a plictisit, a cules nuiaua aceea noduroasa de pe jos si a infipt-o in roata lumii oprind-o, toate vocile au tacut si o liniste primordiala s-a asternut peste ele, copiindu-le formele, ca niste fantome arata vocile noastre, ca niste demoni care nu mai sperie pe nimeni decat propria imagine din oglinda, eventual, mi se face un dor imens de intrebarea tu ce cale ai apucat man, tu unde o sa te duci, e senzatia aceea a caderii intr-un gol fara fund pe care am vazut-o intr-un film in copilarie si m-am speriat, m-am speriat atat de tare man incat mi-e teama ca voi muri cu imaginea aceasta in minte, dar stiu ca mai e pana atunci, ca sa mori trebuie sa te indrepti intr-acolo, pentru ca, nu, moarte nu vine ca sa te culeaga ci te asteapta, rabdatoare si rapace, mestecand tutun si cantand blues, stiu ca intr-o zi cineva va avea suficient curaj sa coboare din carul acesta alegoric cu personaje apocaliptice si va extrage nuiaua din masina, aceasta se va urni din nou si fericiti ne vom recapata glasurile, fervoarea indecenta cu care la final, coboram ca sa ne topim.

Am avut un vis,

o voce imi spunea, tu o sa scrii intr-o zi cel mai frumos cantec pe care l-a auzit vreodata urechea omului, te vor adula, il vor canta cu totii la petrecerile de nunta,  la botezuri si intotdeauna la funeralii, mamele isi vor adormi copiii cu el, tatii isi vor adormi dorintele, barbatii isi vor cuceri iubitele cantandu-l pe sub ferestre live, sau prin share link in ferestrele private de messenger, pasarile cerului se vor opri din zborul lor si vor pica de admiratie, bisericile nu I se vor mai inchina lui Dumnezeu, imi spunea vocea, ci vor inventa ritualuri in care credinciosii vor fuma iarba si isi vor aminti melancolici de primele iubiri, adica de toate caci toate iubirile sunt ca primele ba chiar mai frumoase,  cantecul tau va intra in repertoriul marilor interpreti ai lumii, il vor canta si Metallica si Stevie Wonder, si Keiko Matsui si Peter Gabriel, ba chiar si Keith Emerson din groapa si David Bowie, sau mai exact cenusa lui care va pluti prin atmosfera, ne va intra prin nari si plamani si de acolo in suflete, Absolute Beginners alike, spunea vocea aceea, care de fapt canta, iar eu ascultam fermecat notele si ma intrebam, in somn, cu bale la gura,  de unde atata delicatete si putere in acelasi timp, de unde atata sensibilitate si am vrut sa ii spun ceva, adica sa-i cant la randu-mi, sa-i multumesc, sa-ti platesc cu bani as fi vrut sa-l intreb, sau, daca e prea mult, macar sa-ti ofer la schimb sufletul, l-am oferit cu fiecare cantec pe care l-am cantat fiecarui om care m-a ascultat, nu e mare lucru, dar cantecul lui, ca orice alt mare cantec, s-a terminat dupa 3:49 minute, atat dureaza o minune dintr-un vis despre lucrurile  care, de fapt, nu se vor intampla niciodata

In scoala primara

tovarasul invatator Mitrache ne batea cu rigla de lemn la palme daca nu invatam lectia, acasa tata ne spunea ca o meritam si ca era ok daca ne lovea de mai multe ori, bataia e rupta din Rai spunea tata, sper sa se convinga acum cand a ajuns acolo, intre timp aici traim in lumile noastre mici, complici cu propriile noastre temeri privind prin membranele transparente unii la altii si la materia neagra care ne desparte si de unde banuim, doar banuim, ca intr-o zi va izbucni, asemeni unui Bing Bang, ceea ce doar s-a anuntat a fi , inainte prin scrieri si zvonuri subversive,  fericirea, nimic este totul iar asta e tot ce ne defineste, extremele locuiesc pana la urma la aceeasi adresa, alegerea e doar o forma de a negocia inca putin timp, un pic de indoiala, poate si ceva tristete,  toate acestea ard in scurta si incandescenta noastra trecere prin fata lui Dumnezeu atunci cand isi clateste ochii cu focurile de artificii ale unor existentelor noastre izbucnite pe cer si care, la final, lasa in urma un miros despre care tovarasul invatator Mitrache l-ar fi catalogat drept caracteristic lasandu-ma sa ma intreb pentru totdeauna daca asta inseamna frumos sau urat

Cel mai frumos moment

dintre toate momentele din lume este acela cand stam in pat si curat o portocala, o fac felii si iti dau sa mananci si tu imi spui ca nu mai poti

dintre toate stilurile din lume cel mai frumos este surrealism, pentru ca lumile si figurinele nu-si apartin niciodata desi traiesc impreuna pentru totdeauna, asa ca noi doi

dintre toate costitele din lume cel mai mult imi plac cele de la Steak House Grivitei, pentru ca muscam din ele in timp ce calcam pe cojile de alune de pe jos si noi credem ca e  ca si cum ai calca pe stele

dintre toate momentele din lume cel mai frumos e cand fumam in pat si scrumam intr-un pahar din plastic umplut cu apa care se varsa iar eu spun ca din vina ta dar tu nu recunosti

cel mai frumos loc din lume e straduta ingusta din Constanta cand o coboram noaptea in drum spre mare si tu spui pis pis pisicilor care lenevesc acolo dar ele fug

cel mai trist moment din lume este cand imi spui ca te doare in partea dreapta si ca te-a muscat tantzarul cel rau de cot si imi arati si eu sarut durerea si muscatura si nu te vindeci dar ma minti ca e mai bine iar eu stiu ca nu e mai bine si schimb subiectul

dintre toate  momentele din lume cel mai frumos este cand ascultam muzica pe telefon si se opreste la jumatate si-mi spui ca nu mai ai net asa ca o sa dansam fara muzica si chiar dansam fara muzica pana revine netul si nu mai dansam doar ascultam

cel mai frumos moment dintre cele mai frumoase momente din lume este atunci cand intram in pat si traversam tacuti si febrili asteptarea aceea pana cand ne luam in brate si ne iubim 

Cea mai frumoasa urare din lume este cand imi spui noapte buna iar eu adorm si visez o noapte buna

De cateva zile

le cant unor disperati, stau inghesuiti in spelunca asta unii in altii, ma privesc fix si nu pentru ca sunt genial sau pentru ca transmit emotie ci pentru ca ei cred ca sunt singurul lucru din jur care nu le-ar putea face vreun rau, le e teama sa priveasca in stanga, le e teama sa priveasca in dreapta, le e teama sa se priveasca unii pe altii, nu stii niciodata la ce sa te astepti atunci cand esti tentat sa privesti un alt om, poate te ucide, poate te iubeste, nimic nu pare convenabil atunci cand un om trebuie sa stea langa un altul, insa pe ei ii tine aici o frica mai mare, frica in care se topesc fricile lor mici si neinsemnate,  frica uter, frica mama, cea care te ia in brate si te mangaie, te leagana si-ti sopteste cu voce calda, "nu ti se poate intampla nimic cat esti cu mine copilul meu", si nu stii ce sa crezi, pentru o clipa ai senzatia ca esti copilul ei, te bucuri, zambesti, apoi de nicaieri te cuprinde sentimentul acela de nesiguranta, bratele care te tin de fapt te strang, mama nu te hraneste cu sanul ci ti-l indeasa in gura si te sufoca, vocea nu e calda ci fierbinte, cuvintele curg spre urechile tale precum o lava si vrei sa scapi, vrei sa fugi, dar esti mic, esti prea mic, n-o sa cresti niciodata atat de mare incat sa te rupi, sa te eliberezi, mi-e mila de ei, le cant cu vocea fricii mama si toti ma privesc doar pe mine pentru ca ei cred ca sunt singurul lucru din jur care nu le-ar putea face vreun rau.

Esti prost,

esti atat de prost incat faptul ca esti si gras te face simpatic, drept urmare n-am sa te ucid ci am sa-ti cant un blues, blues-ul prostului care  nu stie despre sine mai mult decat stie sinele despre prost, o sa ti-l cant tare pentru ca sunt furios, sunt furios pentru ca existi, pentru ca-mi inspiri fumul care-mi iese pe gura dupa ce trag din tigara asta blestemata, bai, fumul asta e sfant, e fumul care scoate din mine fragmente inegale din speranta de viata, e fumul care ma omoara lent si drept urmare e fumul care trebuie sa urce in tavan si de acolo la Dumnezeu, asemeni unei solii de pace, a unei scrisori de impacare, iar tu mi-l respiri prostule, comiti pacatul suprem al intalnirii cu mine, n-am sa te uit, intr-o zi o sa-ti compun un cantec, cel mai frumos cantec posibil, unul despre un prost imposibil, o sa te fac nemuritor, o sa obosesti, o sa vrei sa te disipezi prin materia cosmica, infricosat si dezorientat, si n-o sa poti prostule pentru ca te-am legat eu in cateva note, numai eu stiu care, n-o sa le dezlege nimeni misterul, n-o sa le gaseasca nimeni cheia, prostule, nemuritorule, nesfarsitule, esti atat de prost incat mi-as dori sa fiu savant renumit si sa scriu despre tine o teza de doctorat pentru care sa cuceresc premiul Nobel, te-as lua cu mine si in timp ce as ridica deasupra capului cacatul ala de trofeu in fata cremei desteptilor lumii, te-as apleca apoi te-as lovi cu el in cap in mod repetat, tare, foarte tare si ar vedea uimita o lume intreaga cum din tartacuta aia a ta de prost nu se scurge de fapt nimic ci, tarziu foarte tarziu, ar iesi un fir subtire ca de fum de tigara, care ar urca la cer, asemeni unei solii de pace, a unei scrisori de impacare, pana la Dumnezeu care, plictisit, te-ar ierta.

De fapt nimeni

nu mai are niciun farmec astazi, e tot ce ne tine aproape, fricile, faptul ca suntem urati si mici, solidari in esecuri, le intindem pe mese precum cavalerii vremurilor trecute intindeau carnea rosie a vanatului, si apucam de ele cu ghearele si dintii si muscam, muscam man, grasimea ni se scurge pe la colturile gurii, printre degete si se intinde pe jos, oameni si grasimi, pattern-ul secolului pe care il traversam in viteza calatorind inconstienti spre propriile noastre persoane acolo unde, fireste, nu ne asteapta nimeni, mi-ar fi placut sa nu fiu un blues singer ci un clown, as fi aruncat in aer cu obiecte, pe unele le-as fi prins iar pe altele nu, copiii ar fi ras, parintii le-ar fi cumparat popcorns, leii din custi ar fi cascat plictisiti, perechea de trapezisti ar fi facut sex tristi si grabiti ca intodeauna, ca si cum ar fi fost ultima oara, vantul indiferent ar fi scuturat steagul de deasupra cortului, as fi iesit din scena in urale si as fi reintrat la bis repetand numarul cu instrumentele ascunse printre haine, imi lipseste clown-ul man, ne lipseste tuturor, el s-a carat odata cu trupa, unii spun ca departe in spatiu, altii spun ca departe in timp, cel mai sigur inapoi in vremurile bune despre care nu mai vorbeste aproape nimeni astazi  pentru ca oamenii nu mai au memorie, au doar grasimi...

Iubita mea de departe

ma suna intotdeauna inainte de job, e atenta, ma intreaba din ce in ce mai rar ce fac si imi spune din ce in ce mai des ce mai simte, imi spune ca o doare capul, altadata imi spune ca o doare stomacul, altada data imi spune ca o doare un picior, intr-o zi mi-a spus ca o doare dar nu stie exact ce, o ascult ingrijorat si as vrea sa ii dau un sfat dar ea nu mi-l cere niciodata pentru ca ea stie intotdeauna ce sa faca adica nu are nicio idee, e foarte buna iubita mea in a nu avea nicio idee, o iubesc imens pentru ca m-a invatat sa o iubesc fara sa am vreo idee cum si de ce se intampla asta, e ca si cum i-as spune ca ma doare dar nu stiu exact ce

Ai fi putut

sa fii aici mine azi man, doua chitari si doua voci, doua suflete risipite printre mesele pe care ceilalti isi scutura indiferenti scrumul, asa ca altadata in vremurile bune cand nu ne pasa nici macar de persoanele noastre, cand plecam ultimii, ametiti si bucurosi ca ne imparteam tristetile cu atata generozitate, cand ne loveam cu ele peste fata pana lacrimam, nici nu mai stiu daca din cauza ca eram fericiti sau doar pentru ca durea, simteam atat de mult impreuna incat avem adeseori senzatia ca ne aflam intr-un balon care se umfla atat de tare incat nu mai avea loc in sistemul asta solar, nici macar in galaxie, probabil nici in univers, un Bing Bang inainte de a se produce, ce stiu ei man, in spatele oricarui Bing Bang sunt doi prieteni care simt lucruri atat de mari in care nu ii mai incape, si atunci, din nimicul caruia mult mai tarziu o specie de humanoizi i-au spus o toana, totul izbucneste in jerbe de lumina si furie deopotriva, materia se napusteste in toate partile, si odata cu ea noi amandoi, tu intr-o parte si eu in alta, departe cat mai departe, pana ce degetele obosesc povestind noapte de noapte acelasi song despre prietenie

Tramvaiul 41

este cel cu care poti ajunge in Purgatoriu daca nu ai masina sau  confesor, eu urc in fiecare dimineata in burta lui, precum Iona, numai ca nu vreau sa evadez, nu sunt disperat, aproape ca nu-mi pasa, nu gasesc niciodata doua locuri libere, asa ca pe acela singur imi asez chitara, o vechez din picioare cu un ochi, cu celalalt privesc tanara femeie tinand pumnul mic strans de bara si-mi inchipui ca este cel mai frumos gest din istoria dansului numit striptease, ea priveste pe fereastra, are ochii tristi si un rictus in coltul gurii, ii spun in gand, "buna rictus" si rictus imi zambeste, ii povestesc ca vin de la bar, ca oamenii mi-au aruncat bani si ca blues e despre tristetile marunte, cele mari fiind de gasit la opera, rictus imi spune ca ii displace ca astazi toata lumea poarta casti, in tramvaiul 41 toata lumea poarta casti si asculta zgomotele interioarelor prabusite, numai femeia tanara si cu mine nu poarta casti, si nu poarta casti nici chitara mea si nici rictus, as vrea sa ii cant ceva, un song mic cat distanta dintre doua statii dar ea coboara, tramvaiul porneste mai departe, o privesc pe ferastra cum se infige curajos in materia neprietenoasa a zilei, misca repede din picioare, are un fundulet simptic, ii spun in gand " buna fundulet" inainte ca tramvaiul 41 sa vireze in intersectie spre nicaieri, adresa unde se afla casa mea

Mama mea

a baut, tatal meu a baut, au baut amandoi pana au imbatat moartea apoi au plecat toti trei sa urineze pe gardul dincolo de care se casca vesnicia,  prietena mea din copilarie s-a indragostit de de un marinar cand a crescut, el a plecat pe mare si s-a intors, apoi iar a plecat, apoi iar s-a intors, iar a plecat, iar s-a intors, a plecat, s-a intors pana cand prietena mea din copilarie a crezut ca iubitul ei e de  fapt un val, a intrat cu picioarele in el, s-a spalat si a plecat, nu s-a mai intors, grasul cu sapca murdara din statia de autobuz vine intotdeauna mai devreme cu 10 minute, se aseaza pe banca, scoate o batista si plange, doamna cu parul rosu din statia de autobuz vine intotdeauna mai devreme cu 5 minute, se aseaza langa grasul cu sapca murdara si-l consoleaza, el ia primul autobuz, ea il ia pe al doilea, spilcuitul vine intotdeauna mai tarziu, gaseste locuri doar in spate, isi aseaza langa picioare geanta din piele, se desface la cravata si cere de baut, primeste multe mesaje, le citeste si nu raspunde, la mai toate zambeste la ultimul se incrunta si tranteste telefonul de pamant, ieri avea un telefon negru, azi are unul gri, alaltaieri avea un telefon cu camera video, mesajele nu aleg, privesc ringul de dans, e luminat puternic, nu danseaza oameni, danseaza drame

Astazi n-o sa cant,

azi doar o sa vorbesc, pana la urma ce nevoie e de un instrument ca sa va spun in ce cacat suntem cu totii, o adunatura de singuratici  cautand unii perechea, altii fuga de ea, si ea singura la randul ei, am baut, man am baut atat de mult incat imi amintesc de iubita mea aproape cu blandete si imi amintesc faptul ca s-a carat cu intelegere, adica daca o prind o impusc in picior, chiar deasupra genunchiului, nimeni nu iubeste o femeie invalida, nu se iubeste nici macar ea, asa ca se va sinucide,  eu o sa merg in Rai iar ea nu, cine ma iubeste pe mine nu mai are nicio sansa de mantuire, uita-te la tine, priveste-te cum plangi cu pumnii mici stransi sub cap, cu parul imprastiat peste fata, ghemuita in patul ala vechi despre care ti-am spus de atatea ori sa-l schimbi pentru ca in el nu simteam ca fac sex ci o calatorie spre centrul pamantului, cat de mizerabil te simti, cat de inutila, ce loc sa se gaseasca in cer pentru femei nefericite si futute prost, sa-mi aduca cineva un pahar cu vodka, simt ca ma trezesc, simt ca redevin iar baiatul acela bun care cade in genunchi si ii cere iertare, baby, iarta-ma, iarta-ma, stiu ca nu te merit, stiu tot ce stii si tu despre mine, ba chiar mai putin, as vrea sa te intorci, sa-ti fut sistemul iar, apoi sa te las iar sa dispari, tu sa bocesti acolo si eu sa latru aici unor necunoscuti cat de mult te iubesc cand imi lipsesti si cat de putin cand imi esti prin preajma,  nimic nu e in regula cu noi doi, nimic nu e in regula cu toata lumea, as putea sa iubesc pe oricine, e identic, pentru ca asa merg lucrurile in viata asta man, ne adunam perechi perechi numai ca sa putem calca si noi pe cineva in picioare si asta sa ne faca fericiti, si pe noi si pe celalalt, in curand o sa alunec, o sa ma preling de pe scaunul asta, da seara e ratata, carati-va acasa, cantaretul de blues e indragostit si in curand va bori pe jos tot ce a baut si tot ce a simtit, in cantitati egale, barmanul va curata locul, iar ziua de azi se va rostogoli in ziua de maine, iar ziua de maine in cea de poimaine si tot asa, man, mai bine cantam ceva pentru ca pentru orice song exista un final, pentru ceea ce simt eu acum nu