Aceasta este femeia mea

ea imi sta intodeauna inainte, mana ei face semne cu mana mea,  lacrimile ei curg prin ochii mei cand plange, buzele mele ii descopera dintii cand rade, cu ei musca din carnea mea atunci cand ne iubim, ne iubim ca si cum murim, iar la final ne reincarnam fiecare in celalalt, asa de fiecare data si nu mai stim daca ea e eu sau daca eu sunt ea, si e bine asa, si e rau, numele ei e complet abia alaturi de numele meu, a fost scris o singura data si incrustat pe o piatra nestemata pe care nu a descoperit-o nimeni niciodata, desi o cauta de la inceputul lumii, unii i-au spus Dumnezeu, altii i-au spus tu si eu, aceasta este femeia mea,  cand ma scurg pe nisipul timpului, ma scurg odata cu ea...

A fost odata un om

caruia nu ii placea sa danseze, la orice petrecere se aseza la masa, bea, manca si privea, apoi pleca acasa, poate de aceea traia singur, poate de aceea iubea si lasa, nu stiu, insa intr-o zi la radio a fost transmis un cantec, un vals, un song din acela gretos pentru colectionari, pretios pentru iubitorii de folclor, insignifiant pentru DJ's, cantecul se numea The Last Waltz si il canta unul pe vremuri, Engelbert Humperdinck, auzindu-l omul simti dintr-o data nevoia nebuna sa danseze, nu man, nu singur ci cu poate cea mai frumoasa femeie din lume, adica oricare dintre ele pentru ca atunci cand vrei sa dansezi orice femeie pe care o inviti in ring e frumoasa, ba nu, e cea mai frumoasa, langa el locuia o femeie, singura si ea, candva fusesera impreuna, el se mutase aici pentru ca o iubea, sau ea se mutase pentru ca il iubea, sau poate se mutasera simultan pentru ca se iubeau, nu stiu man, acum se urau, nu-si vorbeau, se ocoleau, fiecare era acum pentru celalalt un zgomot urat in concertul diafan al propriei existente, omul meu s-a trezit in fata usii ei, a batut, ea a deschis, l-a privit cu cea mai rece privire din lume, daca mama natura ar fi stiut de ea ar fi reconstituit intregul continent arctic plus o microera glaciara de vreo 100 de ani, asa de rece l-a privit fosta iubita, insa el a privit-o in ochi fermecat de cantecul strecurat in creieri precum un vierme pazitor si i-a spus, Florentina, nu uita nimic din ce ni s-a intamplat, uraste-ma  cu ura a unor infinite vieti, arunca-ma in cea mai neagra celula a memoriei tale si hraneste-ma doar cu un colt de paine odata la trei zile, dar acum, acum, te invit la dans si nu vreau sa ma respingi, nu ai cum, iar el a intins mana, iar ea, printr-o minune chiar mai mare decat a doua venire a lui Iisus, i-a apucat-o, au intrat in camera lui, el a pus la play-er-ul deja pregatit ultimul vals, s-a aplecat politicos, a apucat-o cu o mana de mijloc,  cu cealalta a strans delicat palma femeii si au inceput sa se invarta, sa se invarta, sa se invarta, imbratisati si impacati, abandonati in vartejul de sentimente si sunete pe piesa ce se derula in vesnicia celor 3:04 secunde, rastimp in care o stea rosie se stingea in focuri undeva departe in univers, nestiuta de nimeni, trista poate pentru ca in miliardele de ani ai vietii ei nu apucase sa danseze macar odata...

Daca vrei sa mori

vino in crasma grasului de dincolo de bar, doar aici la el ai senzatia ca nu ai unde sa mergi mai departe si asta pentru totdeauna, doar aici lumea te priveste si lacrimeaza, ca in fata unei cruci, tu le spui lucruri iar ei nu te aud, tu existi doar pentru tine si pentru femeia care se gandeste la tine mai degraba captiva decat indragostita, de acolo din bratele celuilalt barbat, cel care daca nu-i ofera fericirea, are grija macar sa ii lase pe noptiera cate un orgasm, acolo langa banii pentru piata, iar ea in bratele lui oftand jumatate pentru tensiunea irosita si jumatate pentru ca " ai fi putut sa fii tu prostule", prostul canta blues de-o viata abia in al doilea rand pentru ca simte, in primul rand canta blues pentru ca e prost pentru fiecare iubita pe care a avut-o, a incremenit-o intr-un cantec si in cateva partide de sex bizare in care de fiecare data fie lipsea el, fie lipsea ea, ne intalneam mereu la final si ne intrebam unul pe celalalt, "dar tu unde ai fost?", vreau sa mor Jim, i-am spus grasului intr-o noapte tarziu cand am ramas singuri iar el era constipat si trist, a fost de acord cu o miscare absenta a capului apoi m-a trimis la culcare, as vrea sa mor eroic, vorbeam singur pe strada, sa salvez pe cineva de la moarte cu propria mea moarte, sa opresc o civilizatie extraterestra care vine sa ne extermine sau macar sa ma calce o masina condusa neatent de un sofer neatent la mine, dar atent la sanii tinerei din dreapta lui, dar asta nu e o moarte eroica protestez, nu man, nu e, ai ajuns, gata, culca-te...

Astazi e ziua mea,

si-mi dedic aceasta felie subtire de prajitura cu o jumatate de lumanare aprinsa in ea si in care o sa suflu de mai multe ori si n-o s-o sting, n-am stiut niciodata sa sting focuri, uneori, poate, doar le-am aprins, intr-un an, odata, probabil in viitor, o sa infig in blatul moale o grenada si am s-o rog sa sufle ea in mine, iar intr-un alt an, mult dupa, o femeie sau poate o alta, isi va aminti si va varsa o lacrima pe jos pe care o va stalci iute cu talpa pantofului ca sa nu o vada sotul, ce viata plina trebuie sa ai tu, blues singer, ca sa te gandesti ca poate e prea mult si ca va trebui sa o imparti intr-o zi, eventual pe pereti, cu tot cu chipiul conic de pe cap legat strans cu ata sub gat, a sunat telefonul de cateva ori si nu am raspuns, sunt aceeasi vechi prieteni care-si amintesc mereu ca e ziua mea si ca trebuie sa ma uite din nou, stau intins in patul meu ingust, mi-am imbratisat chitara, te iubesc ii spun, esti beat imi spune, intr-o zi o sa te arunc pe fereastra, ii spun, sau poate in alta, imi spune, radem stins de ziua mea, o pereche de tampiti nascuta ca sa faca oamenii fericiti tristi, din cand in cand ma uit la usa si-mi spun ca o s-o deschid indiferent cine ar bate, imi spun ca as deschide-o chiar daca ar bate cineva indiferent, imi spun ca as deschide-o chiar daca nu ar bate nimeni si  doar ar asteapta sa ii deschid,  ma ridic, apas clanta, intredeschid, privesc, holul e gol, blocul e gol, orasul e gol, planeta e goala si universul e gol, au stabilit de multa vreme savantii, nu e nimeni dincolo, intorc capul in camera observ ca nu nimeni nici aici, suflu in acest fluier de hartie colorat in albastru, el se desface apoi revine la loc, confectionez dintr-o coala una avion pe care scriu "la multi ani, man", deschid fereastra si-l arunc, el zboara maestuos, face cateva cercuri si cade pe strada, mi-ar fi placut sa-l ocoleasca macar prima masina si sa nu-l striveasca, nu l-a ocolit...

La marginea lumii

locuia candva un tip, nu-l cunostea nimeni desi el ii cunostea pe toti, stia sa cante, scria versuri pe care le recita mai bine ca orice actor, picta in culori tari si dansa atat de frumos incat se indragosteau de el pietrele, care se topeau si se transformau in aur, uneori ii placea sa priveasca agitatia din interior, cacofonia vietilor care se intersectau unele cu altele, chipurile care apareau si dispareau atat de repede incat nu mai lasau loc nici macar semnelor de intrebare legate de existenta lor, alteori nu-i placea asta si, ridicand mana spunea "stop" si lumea se oprea , zgomotele se stingeau, culorile incremeneau in degradeuri imposibile, doar cuvintele, ele cuvintele singure, calatoreau besmetice in cautarea unei voci care sa le numeasca iscand in urma lor vartejuri efemere de idei, iar tipul se incrunta, devenea trist pentru ca descoperea in sinea sa o putere care il depasea si de care nu avea nevoie, el voia doar sa fie mic, neinsemnat, un chip care sa apara si sa dispara fantomatic prin multimea de chipuri care apar si dispar fantomatic, o prezenta de care sa se loveasca intr-o zi perechea aceea de cuvinte pe care o descoperise demult, tare demult, o pereche de cuvinte modesta, tematoare si retrasa, facandu-si loc stinghera prin multimea lexicala, sa deschida gura s-o apuce si apoi ,retras intr-un loc intunecat, nevazut de nimeni, sa rosteasca mirat "te iubesc"

Esti atat de prost

incat apele nu mai curg pe tine cand transpiri ci pur si simplu se despart ca sa treci tu singur, pentru ca esti atat de prost incat nu apartii niciunui popor, nu-ti apartii nici tie, fiind prost, deci fara identitate, Iisus nu s-a sacrificat si pentru tine, n-a mai apucat pentru ca L-a luat Dumnezeu la el si, astfel,  L-a salvat, esti atat de prost man incat atunci cand deschizi gura ca sa vorbesti din ea nu iti ies cuvinte ci fantomele lor, vorbele fiind moarte, putrezite si ingropate fara slujba intr-o groapa comuna, desigur groapa aia comuna esti tu, tu cel atat de prost incat atunci cand mergi pe strada, mandru si inocent precum fundul unei femei pe care n-o iubeste, de fapt, nimeni, pamantul refuza sa fie calcat de talpile picioarelor tale, asa ca plutesti, levitezi fara carma si te lovesti de toti stalpii intalniti in cale rupandu-i, tu esti cauza penelor de curent ale lumii, din cauza ta pocnesc aparatele de uz casnic, din cauza ta rostul lumii s-a cabrat si sta sa se rupa, din cauza ta oamenii firesti se strecoara printre cladiri, nu, nu de teama ci de scarba pentru ca daca te ating se murdaresc, murdaria unui prost se spala greu, esti atat de prost incat nu-mi face nicio placere sa cant despre tine, ma uit la notele care ies din chitara si le vad cum imi arata obrazul, "bine ma blues singer-ule, pe prostul asta il cantam noi?", le rog sa ma ierte, iar ele nu ma iarta, cuvintele care descriu un prost nu au cum sa te ierte, pot doar sa te scuipe, ah prostule, mi-e atat de ciuda ca nu pot fi ca tine, unic in multimea de prosti unici, atat convins de propriul sau adevar incat nici nu mai apuca sa creada in el, atat de prost esti, voi merge intr-o zi la mormantul lui Sonny Boy Williamson si voi depune un buchet mare de muzicute recunoscator pentru faptul ca a redus piesa de blues la 4 minute, atat pot sa cant despre tine prostule, 4 minute, cu tot cu sters fruntea si aplauzele de dupa... bis : esti atat de prost man

Iar intr-o alta zi

s-a apropiat de mine, cantam un blues trist despre oameni veseli, era gras, rosu la fata si furios, a ridicat un deget inspre fruntea mea si a spus "pac!", s-a intamplat atunci o minune si n-am murit, s-a infuriat si mai tare, mi-a turnat  pe cap bere din paharul din plastic, berea s-a scurs pe tample, pe ochi, pe chitara, apoi pe cantecul care a inceput sa o ia razna, cantecele mele se imbata repede atunci cand le toarna cineva bere, l-am privit in ochi si i-am repetat refrenul in care niste oameni stateau impreuna la o masa si radeau, ciocneau pahare cu bere cu fetele indreptate catre soare, lucru care le smulgea lacrimi, povesteau despre iubirile lor marunte, despre femeile dezonorate de amorul lor onorabil, si iar ciocneau si iar radeau si totul era atat de trist in harmalaia lor stridenta incat iti venea sa ii culci la pamant si sa ii crestezi marunt, marunt, astfel incat suferinta lor sa fie marunta marunta, atat de marunta incat sa nici nu o simta si sa rada mai departe de o asemenea intamplare, rasul acela cu sange intre dinti, iar grasul mi-a dat de inteles ca nu a inteles de fapt nimic, ii citeam neputinta din priviri, tavanul de care intelegerea lui se lovea cu capul si facea "poc!" si n-a murit nici el, semn ca minunile nu aleg, voia sa-mi faca rau, mult rau pentru ca intre mine si el se casca o crevasa adanca din gheata, pe fundul careia pinguini imperiali patinau maestuosi si inocenti in cercuri largi, apoi in spirale, apoi in litere majuscule frumoase cu care desenau pe gheata aceea numele meu, doar numele meu, apoi el mi-a mai turnat pe cap bere din alt pahar, cantecul meu devenea si mai tragic, beat mort, pinguinii patinau din ce in ce mai tare, din ce in ce mai periculos, iar numele meu se incrusta din ce in ce mai adanc in crevasa dintre noi, am simtit nevoia sa-l imbratisez si mi-am spus in gand, man, la final il vei lua pe gras in brate pentru ca, minune, el e doar un pinguin imperial patinand inocent prin crevasa dintre noi...