Hello boys'n'girls

astazi am sa va prezint un program special de songuri despre oameni fericiti si simpli, despre lucrurile care ies intotdeauna asa cum trebuie, despre petele de alb care se strecoara timide prin marea asta de negru care se numeste trai, despre intalnirile cu personajele acelea unice, stiti, acelea care iti intra in viata o data si apoi iti ies din ea in fiecare zi, despre istoriile care raman in urma noastra, despre istoriile care mor nestiute de nimeni inainte pentru ca le ratam inocenti si despre cat de mult seamana unele cu altele, despre gesturile insignifiante pe care le fac ceilalti pentru noi si despre gesturile pe care ar trebui sa le returnam, dar nu o facem, despre minunile care uneori chiar se intampla, doar ca imediat dupa ce noi am trecut pe acolo, sau poate tocmai de aceea, despre ora asta pe care ati rupt-o din voi ca sa veniti aici si sa o impartim impreuna, precum sacalii carnea vreunui biet cadavru care, altfel, ar fi imputit atmosfera si estetica landscape-ului, despre cate in luna si in stele, ce fericire ca nu stie inca nimeni ce se gaseste intr-adevar in ele, despre faptul simplu si real, poate singurul, ca lucrurile se tot repeta de la o zi la alta, de la un song la altul, de la o viata la alta, poate ca povestile adevarate nu au nevoie de oameni ci de lipsa lor...

Un ins

statea odata la masa singur, doar el si cu esecurile sale, erau multe, diferite, inghesuite pe cateva scaune privindu-l unele cu dispret, altele cu mila, cele mai multe cu indiferenta, el le vorbea superior sorbind dintr-o bere calda, gesticula teatral, iar ele esecurile radeau pe diferite tonuri de tipul asta haios, acesta reaprindea pipa dintre dinti care se tot incapatana sa se stinga, din cand in cand se ridica si se ducea la baie, dar revenea si isi regasea esecurile asteptandu-l cuminti, tacute si rabdatoare asa cum asteapta o tumoare sa ii vina vremea ca sa te omoare, se simtea bine acolo inconjurat de multime, se simtea implinit si bogat caci omul e o fiinta sociala, isi spunea, esueaza doar ca sa nu fie singur

I-am zarit abia la final

plimbam degetele pe grif  mangaind ultimul blues al noptii, lumea se afla deja cu gandul acasa, se dadeau peste cap ultimele inghitituri, se scriau ultimele numere de telefon pe un colt de servetel, grasul de la bar isi numara banii in timp ce-si sugea dintele cariat, era concentrat si lacom, iar la masa din centru cei doi, el si ea, unul langa altul, privind fix inainte, fiecare cu mana pe cate un pahar, din cand in cand ea il ridica si sorbea, din cand in cand el il ridica si il sorbea, niciodata in acelasi timp, el tinea o mana pe masa si batea absent cu degetele in ritmul muzicii, ea isi tinea mainile in poale si le freca nervoasa, de doua ori si-a dat o suvita de par de dupa ureche, nu zambeau, nu erau tristi, era doar o pereche de oameni lipsiti de pereche, in jurul lor timpul era mort, intins, si nu-l plangea nimeni, el i-a atins cu degetul aratator umarul si ea a tresarit, apoi s-a ridicat, s-a ridicat si el, a ajutat-o sa-si imbrace haina, s-a imbracat si el, ea a mers inaintea lui, el a urmat-o, la usa ea s-a oprit, el a deschis-o si au iesit, in urma lor blues-ul meu a sunat straniu si inutil, nu exista vreun song pentru oamenii care nu se mai iubesc, de fapt pentru ei nu mai exista nimic.