Lipseste ceva

iti spui, privesti in jur, stii ca e ceva foarte cunoscut, ceva care ti-a trebuit, a fost tot timpul prin preajma iar acum nu mai este, nu stii sa-l denumesti, nu stii daca e un lucru, o amintire frumoasa (sau urata), nu stii daca e o persoana, un animal de casa sau o adresa la care mergeai adeseori candva, iti ocupi timpul cu altceva, razi, te intristezi, rezolvi o gramada de probleme, intalnesti o gramada de oameni, ii asculti, le vorbesti, te asculta, vin, pleaca, iar vin, iar pleaca insa, invariabil, la un moment dat ramai singur cu tine insuti si afli ca, in continuare, lipseste ceva, te urmareste, e ca un caine de paza, fantomatic si tacut, mereu langa tine, mereu atent la miscarile tale, te scarpini in barba, inchizi ochii a intelegere, asa e, asa trebuie sa fie, trebuie sa lipseasca ceva, iar daca nu lipseste trebuie sa te ingrijesti personal de aceasta, te impaci cu ideea, mergi mai departe, descoperi ca nu te impaci cu ideea... undeva, in alt oras, in alta lume, o femeie isi spune ca ii lipseste ceva...

Stii ca

o iubesti nu atunci cand ti se daruie, ci atunci cand dispare inghitita de tacerile insuportabile de dupa o lupta, cand o cauti, nu o gasesti, cand nu te mai gasesti nici pe tine...

Astazi

ca niciodata, am sa iti vorbesc despre lucruri pe care le stii, despre cat schimbati par oamenii care, de fapt, nu se schimba niciodata, despre lumea in care traiesti, despre cum nu mai e nevoie sa o descoperi pentru ca ti se indeasa pur si simplu pe gat, ca sa iti roada pe dinauntru: celulele, organele, urdorile iar, la desert, ceea ce gandesti, ceea ce simti si ceea ce crezi, pana nu o sa mai stii cine esti... la final ma vei privi mirata ca si cum m-ai intalnit pentru prima oara si ma vei asculta cu ochii larg deschisi vorbindu-ti, ca niciodata, despre lucrurile pe care le stii

As fi vrut

sa-i scriu, "stii sunt aici, in vechea noastra camera de hotel, vii?", sa astept sa-mi raspunda, iar ea sa nu-mi scrie, sa ma lase sa ratacesc in tacere, in nerabdarea mea masurata, pe care o urasc pentru ca e astfel, iar mai incolo sa aud cum bate la usa cu degetul subtire, indoit si delicat, usor nervos si neincrezator, sa ii deschid,  sa ne privim ca si cum ne vedem pentru prima oara, sau pentru ultima, sa ii pun degetul pe buze inainte de a incerca sa spuna ceva, sa ii apuc mana, sa o trag dupa mine inauntru, sa ne intindem in pat, asa imbracati, sa o imbratisez, sa ma imbratiseze, sa-mi ascund fata intre sanii ei, iar ea sa-mi mangaie umarul drept aproape de gat ca si cum asa s-a intamplat mereu inca de la facerea lumii, sa oftam impreuna, apoi, privind separat tavanul, sa aprindem cate o tigara din pachetul ei,  ca intotdeauna de la facerea lumii, sa suflam fumul, fumul sa urce si noi  sa urcam dupa el spre fereastra crapata de la etajul 8, apoi dincolo de fereastra, apoi deasupra orasului Bucuresti, cel care ne-a dat, cel care ne-a luat...