vineri, 6 decembrie 2019

Acum multi

foarte multi ani, leneveam intins intr-un pat impreuna cu rudele mele, era ziua uneia dintre ele, un unchi, mancasem , bausem, cantasem cu totii, iar acum vorbeam stins despre lucruri neimportante, ca noi toti de altfel, imi priveam unchiul, se bucura de prezenta noastra a tuturor, ne turna in pahare, ne punea mancare in farfurii apoi cand subiectul efemer era preluat de altul el tacea, zambetul ii disparea de pe buze si se rezema de scaun tacut si trist, privindu-ne la randu-i, ca si cum ar fi fost pentru ultima oara, apoi intr-un moment de acalmie a intins mana catre mine ca si cum ar fi vrut sa-mi dea ceva, sau sa-mi ia, "tu stii cum trece vremea asta, bai nepoate bai?", mi-a spus, apoi a alunecat din nou efervescent in conventia aceea care ne unea, nu am vrut sa ii raspund, nu am stiut cum, pana astazi cand, in jurul unei mese, la aniversarea mea, inconjurat de nimeni, doar cu motanul meu la fel de batran, Freddy, lenevind obosit langa picioarele mele, rezemat de spatarul scaunului in fata unei prajituri cu o lumanare stinsa in ea, am simtit dureros nevoia sa ii raspund unchiului meu ca stiam; 

luni, 2 decembrie 2019

Intr-o zi cineva

va scrie despre mine astfel: " nu am vrut sa-l intalnesc pe omul acesta, a aparut pur si simplu in viata mea asa cum apar negii sub san si te temi ca intr-o zi vor declansa un cancer incurabil si vei muri mirata ca se poate intampla asta dintr-un lucru atat de marunt, ne-am insotit o vreme impreuna fara sa ne daruim nimic unul altuia decat o permanenta senzatie de teama ca fiecare se poate transforma in celalalt, de cele mai multe ori ieseau in oras doar singuratatile noastre, doar singuratatile noastre ieseau de cele mai multe ori si, de altfel, intr-un fel sau altul, au reusit sa se apropie in lipsa noastra si au trait o viata frumoasa impreuna cum aveam sa aflam mai tarziu cocotati fiecare pe zidul sau cu creneluri si turnuri aparandu-ne eroic de propriile noastre persoane"

miercuri, 27 noiembrie 2019

Iubita mea

ma sterge pe frunte in fiecare dimineata, atunci cand ma trezesc asudat dupa un vis in care ea e cu un alt barbat, sau poate eu sunt cu o alta femeie, nu stiu caci uit atunci cand deschid ochii si o revad, esti tu ii spun, sunt eu imi spune, luam micul dejun la masa cu doua scaune mici de la fereastra, indesam in gura ou fiert in timp ce privim lumea care se misca acolo jos, galbenusul ni se lipeste de cerul gurii, asa cum talpile oamenilor se lipesc de trotuarele fierbinti, il inghitim cu ochii inchisi strans si lacrimam, iar cand ii deschidem orasul e gol, i-a inghitit fireste pe toti, pe toti man, mai putin pe mine si pe iubita mea care acum a desprins chitara de pe perete, eu i-o cer, ea refuza sa mi-o dea, intram in jocul acesta salbatic, o apuc, ea tranteste chitara de pamant si o calca in picioare, o calca in picioare man si ma priveste incinsa ca si cum ar privi intr-o oglinda in care alter ego-ul o uraste, ma simt neputincios, ea nu ma iubeste, ma striveste, iar eu incep sa cant blues-ul barbatului iubind, in lipsa chitarii sale, o femeie

luni, 25 noiembrie 2019

Au plecat,

sala e goala, in curand soarele o sa rasara afara, grasul sterge plictisit tabla tejghelei, il privesc cum sta aplecat deasupra ei precum un savant deasupra foii de scris, in fata unei formule complicate care refuza sa-si dezvaluie ultima cifra, formula minune care va salva lumea, dar ea mai intarzie, se joaca sau poate se gandeste ca a gresit specia, grasul trece carpa peste ea si dispare, de fapt nici nu a fost, grasul ma priveste, sau se priveste prin mine, deschide radioul, un crainic anunta ca se apropie o dimineata frumoasa ca toate celelalte dimineti, mi-ar fi placut sa se intample ceva, altceva, sa vina dupa noaptea asta o alta, sa stau latit in sala pe un scaun cu tigara intre buze iar clientii sa-mi cante un blues, la unison, cu obrajii lipiti si pasionali, asa cum cantau ingerii venirea lui Iisus, caci ei asta ii cantau in timp ce el urca de pe cruce in cer, un blues, sa le cumpar tuturor cate o bere si sa le arunc bancnote mici, sa plec acasa fericit iar ei sa ramana mai departe captivi si tristi, cu chitarile atarnadu-le de spate precum perechi de aripi rupte, privindu-l pe gras stergand cu carpa lui murdara aproape o minune

marți, 5 noiembrie 2019

Da man,


ma uit la tine si nu stiu cine esti si nu pot sa cant despre asta; m-au interzis, si-au incolacit unghiile groase pe coardele chitarii mele si ceea ce iese nu mai este blues, ci un song strident ca rasul unei curve; da man, astazi unui prost nu ii poti spune pur si simplu ca e prost, unei grase nu ii poti spune ca e grasa si unei lichele ca e lichea; fiecare aduna tot mai putine calitati si tot mai multe sensibilitati pe care le inghesuie de-a valma in traista murdara de pe umar, cea cu care calatoreste fara directie prin lumea asta indiferenta; fiecare e unic si daca se poate si singur, cu totii eroi cazuti ai luptei cu sine; da man, toti suntem mai putin atenti la propria noastra persoana si mai mult la ce cred ceilalti despre propria noastra persoana, ratacim printre figurile noastre deformate de oglinzi mincinoase; undeva in urma, si nu stiu de ce, s-a pierdut onoarea de a fi barbat (de pilda), de a te bate pe fata pentru ideile si credintele tale inlocuita cu umilinta de a te strecura ca un sarpe, solzos si murdar, prin noroiul diligentelor subiective ale celor care ti se par relevanti si de a cersi lucruri care, culmea, iti apartin da man, s-a pierdut curajul de a spune lucrurilor pe nume, s-a pierdut spiritul, decenta, superioritatea, intelepciunea de a te separa de lucrurile minore si efemere, s-a pierdut modestia de a-ti recunoaste locul in lume si de aspira la exact ce resursele tale iti arata ca ti se cuvine si nu la mai mult, s-a pierdut gratia camaraderiei dizolvata acum in chimia intereselor meschine, nimeni nu mai e prieten cu nimeni pentru ca nimeni nu mai stie sa fie prieten cu sine, nimeni nu mai spune adevarul celorlalti pentru ca nu mai gaseste adevarul pentru sine, nu mai e nimic sfant in cuvinte, iar cuvintele nu mai au greutate ci doar otrava, otrava pe care ne-o insuflam unii altora intr-un tablou fetid, pictat parca de Eugen Barau, ma dezgusta lumea in care traiesc pentru ca nu mai are coloana, si nu mai are coloana pentru ca oamenii care o populeaza nu mai au coloana, inaintam in sir indian cu nasul celui din spate infipt in fundul celui din fata, intr-un dans nesfarsit, trist si gretos, asta am vrut sa spun astazi 04.11.2019 cunoscutilor mei asurziti de propriile lor strigate

vineri, 18 octombrie 2019

Am un cantec nou

pentru voi prieteni, l-am compus inainte sa ma nasc si, iata, vi-l cant abia acum, inainte sa dispar, e un cantec despre tot ce mi-as fi dorit sa traiesc in viata si am trait, despre femeile pe care mi-as fi dorit sa le iubesc si le-am iubit, despre tristetile pe care urma sa le traversez si le-am traversat, insetat, precum un calator ratacit prin pustiul acestei lumi, despre prietenii pe care as fi vrut sa-i am si i-am avut, despre oamenii pe care trebuia sa-i evit si nu am reusit pentru ca oamenii sunt intotdeauna alaturi de tine atunci cand trebuie sa-ti faca rau,  despre destin si despre implinirea lui, despre minciuna care rezuma la final intregile noastre mici vieti si care ne tine aproape, inghesuiti si speriati precum celulele sanatoase dintr-o metastaza, despre mine asa cum mi-am dorit sa fiu si cum am devenit, despre cantecele pe care urma sa le compun si le-am compus, mai putin unul, acesta, pe care l-am scris inainte sa ma nasc, pentru voi prieteni si pe care, iata, vi-l cant acum inainte sa dispar...

miercuri, 9 octombrie 2019

Noi suntem impreuna aici

pentru ca nu putem fi separat in alta parte, nu ne-au adus destinele personale, nu mana nevazuta a lui Dumnezeu, ci doar faptul ca usile sunt inchise peste tot , fireste ca ne simtim bine, suntem de atata timp impreuna, complicitatea aceasta, atmosfera, micile disperari, nodurile din gat, oricare dintre noi  e nefericit, e pretul care se plateste la intrare, e ieftin, e accesibil tuturor, asa ca petrecem all night long, asa cum petrece Lionel Lichie in clipul acela in care toata lumea danseaza, zambeste si este fericita in arsita noptii americane, cea care topeste tot : rasele, clasele, sexele, varstele,  e clipul la care eu plang intotdeauna in hohote, plang ca un copil man, cum poti cuprinde atata bucurie in numai 3:48 minute de muzica pop, cum sa o lasi sa plece de la minutul 3:49 incolo, si pentru totdeauna, acum voi merge sa invit la dans femeia aceea trista din spatele tonomatului care ma fixeaza deznadajduita, ea crede ca nu am vazut-o, te-am vazut, ii voi spune si ii voi apuca mijlocul cu mana asta, mana cu care chinui chitara in fiecare seara, ea se va pretinde surprinsa, eu ma voi pretinde uimit si vom dansa man, all night long, ii voi sopti la ureche, stii noi suntem impreuna aici pentru ca nu putem fi separat in alta parte...