joi, 6 decembrie 2018

Astăzi

moartea iar s-a apropiat de noi. Atât de aproape încât i-am simțit trecerea. Am simţit cum frunzele s-au înfiorat, am simţit cum părul ni s-a ridicat pe mâini. Noi nu am văzut-o dar sunt sigur că ea ne-a privit. Ne-a privit şi-a  zâmbit.

vineri, 9 noiembrie 2018

SCURT MONOLOG PENTRU TATA.


Da, ne place sa ne amagim ca cineva disparut vorbeste in ceruri cu altcineva care a disparut, la o bere, despre noi astia care am ramas inca aici ca sa "ne chinuim", de pilda. Ne tine de cald, ca orice mincuna. Insa cei doi sunt sub pamant, nu vorbesc, ba chiar tac al dracului de strain. Ei pleaca si nu ne asteapta

miercuri, 3 octombrie 2018

ASTAZI UN PRIETEN

mi-a reprosat ca am devenit usor prea abrupt, ca sunt prea radical si ca imi indepartez apropiatii. intr-o comunitate ingusta cum e Tulcea, e adevarat, orice iesire din ecart pare o exagerare, deranjeaza si provoaca cel putin rumoare. detest sa spun ca "am ajuns la o varsta cand", dar am ajuns la o varsta cand am devenit intolerant la neseriozitate, la ipocrizie si impostura. oameni care ieri erau se clamau drepti si incoruptibili, iar acum ling inele in genunchi, insi mediocri fluturand steagurile unor amare victorii, tipi care ieri iti strangeau mana iar acum ti-o scuipa si asta numai pentru ca refuzi sa fii ca ei, pentru ca refuzi sa plutesti cu haita prin apa asta a putorii provinciale... stiu, ma insingureaza, ma rupe de realitatile locului (desi fac mari eforturi sa accept ca ar exista unele), insa sunt un ins care si-a setat (probabil prosteste) niste standarde si refuza sa renunte la ele; am o mila imensa de tot acest circ in care clown-ii nu distreaza publicul ci il enerveaza, in care leii nu executa exercitii riscante ci doar casca plictisiti in fata unor halci prea mari de carne(si fut in vazul lumii catele), in care acrobatii se zdrobesc exasperati de podele, in care fanfara canta atat de fals odele incat rad pana si fakirii care nu mai sufla flacarile ci le vand pe bani putini, si in care, la final, lumea nu aplauda ci iese ingandurata intrebandu-se in soapta, "pana cand, pana cand..."

sâmbătă, 22 septembrie 2018

FOCUS DRAMA RO O TZEAPA ELEGANTA

Premisele; teatru de nord din satu mare a lansat un concurs de piesa noua; premiile astfel : premiul 1, 1,500 eur si montarea piesei, patru premii doi de cate 700 de euro si spectacole lectura; concursul a avut o tema data (un cacat de idee care se perpetueaza si la care ma opun cu toata convingerea, e ca si cum ai cere unui lautar sa scrie o manea pentru ca ai una noua care iti suge pula; nimic legat de liberul arbitru al artistului, nimic legat de povestea originala a autorului; ma rog, o inventie a unor grupuri din zona universitara care au invatat sa se mufeze la bani publici cu proiecte fonfoase, ii vezi prin Ardeal mai ales) ; in fine, super misto; la final insa cele cinci premii duc in spate un munte de suspiciuni;
1. Trei din cei cinci au participat in vara la un curs de scriere creativa (Drama 5 - 5 autori care sa invete sa scrie teatru) la Cluj, proiect finantat exact de AFNC, cel care a finantat si FOCUS DRAMA RO; toti au participat cu piesele scrise acolo (cu sprijinul unor traineri ceea ce, din nou, pute un pic) trei au primit premiu (nu 5, ca sa nu bata la ochi)
2. Unul din cei trei jurati a avut o ierarhie complet diferita de a celorlalti doi; i-au dat la gusha nu au tinut cont de optiunile lui; el nu a fost de fata la sedinta finala
3 Un alt jurat e dramaturg, lucru complet neprincipial avand in vedere ca nu e ok sa pui un dramaturg sa catalogheze piesele altor colegi; bonus, dramaturgul este puternic conectat cu grupul de la Mures (care  a coorganizat Drama 5), facand scoala pe acolo; in opinia mea, dramaturgul a blatuit tot concursul; asa cred
4. Doua din cele cinci piese premiate au fost facute publice inainte de competitie prin spectacole lectura (piatra neamt una si cealalta prin ICR undeva in italia|), in opinia mea, asta insemnand incalcarea regulamentului care interzice participarea pieselor "montate sau publicate"; am intrebat la teatru, mi-au spus ca montat inseamna cu productie; le-am spus ca publicare sau spectacol lectura inseamna acelasi lucru, pentru ca piesa a devenit publica deci susceptibila de a avea proptele; in fine, smecherii
5, Am intrebat si alti dramaturgi care au trimis piese la concurs (in total au fost 76), majoritatea au avut aceleasi dubii. Noi credem, asadar, ca proiectele Drama 5 si Focus Drama sunt conexate ca sa justifice niste bani, premiile au fost aranjate, majoritatea celorlalti autori care au trimis piese fiind, in fond, niste pacalici care sa justifice proiectul. In fond, ce coincidenta, 5 dramaturgi la Drama 5, cinci premii la Focus Drama...
6. Fiecare proiect are la final o clauza smechera in sensul in care finantatorul nu are dreptul sa se bage peste mersul proiectelor; deci liber la furat, daca faci contestatie poti sa te stergi cu ea la fund
7. O opinie personala. este complet de cacat sa tragi bani de la stat, folosindu-te de niste bieti aspiranti din care 90% vor rata in urmatorii 5 ani (vezi proiectul Dramacum, un succes pe termen scurt, cu o  exceptie sau doua, nicio confirmare mai tarziu)

Cam asta e; ne mai miram de blaturile lui Dragnea; pai asta e romanul, hot. plm

luni, 10 septembrie 2018

Ma tot uit pe la TV,

in jur, prin oras. Oamenii astia nu inteleg sau nu vor sa inteleaga niste lucruri simple. Totusi, talentul artistic ramane talent artistic. Il ai sau nu il ai.  Lipsa lui nu va fi suplinita nici de povestile impresionante de viata (reale sau inventate), nici de portofoliul de amicitii cu altii daruiti in arta lor, nici de relatiile cu puternicii zilei, nici cu combinatiile de joasa speta, nici macar de minciuna care abureste chipul din fata oglinzii, seara, inainte de culcare. Sa-ti pui intreg self esteam-ul pe o singura carte, una care nu castiga jocul e , pana la urma, o mica tragedie, dar devine iritant cand ceilalti jucatori sunt implorati aproape in genunchi ca sa verse lacrimi sau, mai rau, sa pocneasca din palme pentru eroul rateului. Chiar nu e in regula sa amesteci fara masura (si lipsa de simt al masurii), lipsa ta de har cu excesul de har al altora, pentru ca rezultatul final nu mai este limpede, apa creatiei artistice se impute cu scursurile neavenitilor si, uite asa, ajung sa dea sentinte cei din boxa acuzatilor. Militez pentru demascarea imposturii in arte, pentru critica onesta dar necrutatoare, pentru separarea apelor, pentru indepartarea din bresle a neavenitilor.

joi, 6 septembrie 2018


Pele isi acorda chitara tinand griful aproape de ureche. Ciupi de cateva ori mi-ul, apoi se declara satisfacut.

“ Asta e toata smecheria,” spuse mandru de el, “ chiar daca ai chitara acordata de acasa, in fata publicului trebuie sa mimezi ca nu e in regula. “

Titi il asculta tragand dintr-un rest de tigara. Statea rezemat pe un scaun cu spatele la fereastra. Dincolo de fereastra un cuplu de gugustiuci cantau indiferenti.

“Uite, astia nu au nevoie de acordaje si canta mai bine decat tine, Pele”, observa Titi dar n-o spuse, doar o  gandi. 

Surase. Pele ii vazu zambetul si presupuse ca amicul lui se gandea la vreo fufa. Sau la vreo vacanta. Sau poate ii placea cum canta. Se ridica si isi rezema chitara de perete dupa care se apropie de peretele opus pe care atarna stramb o oglinda. Se privi cu ochi critic. La Pele a te privi cu ochi critic insemna ca esti cel mai bun, arati cel mai bine si ca oglinda e doar un marunt mod de a sublinia aceste adevaruri simple. Isi potrivi apoi pe cap jobenul. Avea un joben negru, rotund si partial inalt. Il gasise aruncat intr-un teatru si-l subtilizase. Se visa un menestrel. Apoi se visa un lord. Apoi se visa un mare artist in mijlocul unei multimi aclamandu-l fierbinte. Apoi visa ca, de fapt, totul e un vis. Gandul il facu sa se incrunte, lucru care ii accentua cele cateva randuri de riduri de pe frunte.

„Cum arat?” isi intreba intr-un tarziu prietenul.

„Ca un cur”. Paul il privi reprosator. „ Stai linistit, am glumit. De fapt, arati mai rau.”  Apoi rase.

Pele se apropie de el si-l pocni amical peste ceafa. „Uite asa am avut eu norocul asta, sa ma inconjor doar de prosti”. Titi se opri din ras. Se gandi un pic la replica lui Pele apoi o cataloga drept o gluma, ceva mai proasta. Se uita la ceas.

„In zece minute intri.”

Pele privi la randul lui la ceasul de la mana si incuviinta din cap. Simtea cum navalesc emotiile. Dupa multi, foarte multi ani aparea din nou pe o scena in calitate de interpret. Visase ani de-a randul ziua aceasta, o asteptase, o prizase, o construise si o demolase pentru a o reconstrui iar de sute de ori. Isi amintea acum anii de debut, nebunia turneelor cu formatia, noptile pierdute, cuceririle efemere, articolele din ziare si disparitia brusca, intr-o toamna a anilor ’80. Veneau dupa un concert intr-un oras din nord. Alaturi de ei o gramada de alte vedete ale vremii, lumea infierbantata, succesul nebun in seara aceea apoi sedinta de trupa din sala cabina de machiaj unde ceilalti il anuntara ca e ultima lui aparitie impreuna cu ei. Nu ii lasasera spatiu sa se apere. Ii spusesera dar atat, „ia-ti chitara si pleaca”.

Nu exista izvoare scrise care sa scoata la lumina motivul acestui divort. Pele crezu pana astazi si probabil pana la moarte ca fusese o lucratura a celorlalti, sau poate a Securitatii, sau era doar o chestiune de bani, sau poate lucrase doar invidia el fiind cel care reprezenta oriunde banda. Fusesera unele guri rele care  afirmau ca, de fapt, Pele se afla in trupa doar pentru ca avea farmec si trecere la publicul feminin. Clown-ul care face lumea atenta. Muzical insa...

Asa ca reveni in orasul natal, in burta caruia se pierdu multa vreme de atunci incoace. Incerca sa cante singur insa, desi el nu avea sa accepte asta niciodata, inzestrarea lui cu arta muzicii era aproape nula. Pele stia doar cateva cantece si atat. In rest o multime de povesti din care reieseau, la final, nu persoana lui, ci a unui superstar.

„Sa o canti si pe aia cu Rica”, spuse Titi privind la gugustiucii care nu mai conteneau.

„O cant la bis”, spuse Pele punand pe el sacoul negru din stofa.

„ Roaga-te sa fie bis”, mai spuse Titi dar o regreta imediat. „ N-am vrut sa spun asta; o sa fie, chiar doua bis-uri” 

Pele se gandi ca omul e sincer. Nu era. Se aseza pe scaun ca sa-si lege sireturile de la pantofii de sport albi. Imbracat asa cu tenisi, blugi, sacou si joben arata a actor de circ. Sau a un ins oarecare crezand despre el ca nu e oarecare. Lua chitara si o stranse tare in brate.

„Ii rup in seara asta”, mai spuse, si iesi.

Titi ramase in cabina. De fapt in sinea lui era trist. Ramasese singurul prieten real al lui Pele, il cunostea atat de bine incat uneori ii era teama de aceasta. Vru de cateva ori sa ii spuna sa renunte la visul lui de a  scoate discul acela si, finalmente, de a-l lansa in public, pentru ca era un rebut si atat. Cine ar mai asculta acum cele cateva cantece pe care nu le-ar fi ascultat nici macar acum 30 de ani, cand ele fusesera compuse. Pentru ca tot recitalul lui Pele asta continea, un colaj de cantece scrise candva in tinerete, strecurate cu greu in repertoriul trupei in anii de succes efemer. Se rezuma asadar de a sta pe langa el si la inregistrari si la noptile lungi cu falsii prieteni cand Pele le cumpara bauturi iar ceilalti ii vindeau gogosi despre marele artist de sub pielea lui. „O sa le arat eu cine sunt. Tot jegul asta de oras o sa-mi cada la picioare”, ii spunea Pele in timp ce-l tara pe strada, beat mort, in drum spre casa. „ O sa le arati Pele, cum sa nu le arati.” Ii tinea isonul desi ii venea sa il loveasca discret cu capul de un stalp si sa-l omoare. Pentru Titi un prieten mort era mult mai rezonabil decat unul ridicol. Desi stia prea bine, fara un prieten ridicol, esti un om mort. Sau cam asa ceva.

Iar in timp ce Titi isi mai aprinse o tigara, la cativa metri de el, pe o scena goala in mijlocul careia se afla doar un microfon si un scaun patrunse cu o timiditate studiata Pele. Tinea chitara de grif, putin mai sus de jumatate, asa cum vazuse la marii chitaristi ai lumii, facand-o sa stea inclinata intr-o pozitie de parca ingenuchiase – instrumentul imblanzit la picioarel artistului. Din sala se auzira aplauze. Nu putea estima daca multe sau putine. Privi inspre public. Nu vazu decat lumina puternica a doua reflectoare care ii bateau in ochi. Isi imagina ca sala e plina. Nu, in mod sigur sala e plina. Zambi.

„Uite Pelicica”, isi spuse ” te asteapta, sunt nerabdatori.”

Se opri in mijlocul scenei, se aseaza cuminte pe scaun si puse picior peste picior. Jobenul ii cazuse usor intr-o parte dar nu realiza. In sala se auzi un raset, insa foarte putin. Puse chitara pe picior si o acorda. Isi drese putin vocea si incepu sa cante. Si canta. Canta. Piesele curgeau una dupa alta, Le interpreta cu pasiune, oamenii aplaudau dupa fiecare, sau cel putin asa i se parea lui. Dupa ultima piesa, ciupi din nou mi-ul si astepta. Se auzi mai intai un harait, apoi o multime de voci si aplauze insotite de voci care strigau „bis!”. Aplauzele se oprira, haraitul insa mai dura cateva secunde. Pele privi nemultumit spre sala dar intalni aceleasi reflectoare care il orbeau indaratnic. Haraitul inceta in sfarsit, iar artistul se linisti.

„Dragii mei”, spuse, „ va multumesc inca odata pentru primirea calduroasa pe care mi-ati facut-o. La acest bis va ofer cea mai frumoasa piesa a mea, „Rica fante de obor”. 

Acelasi harait, aceleasi aplauze, aceleasi voci cu „bis!”, harait, liniste. Pele canta si aceasta piesa. Era asudat, rosu la fata, emotionat. La final se ridica in picioare si imbatat de  succes parasi precipitat scena.

Titi nu mai fuma, in schimb tragea pe gat dintr-o sticla de votca, iar cand Paele intra aceasta era deja golita pe jumatate. Titi il vazu  dar nu facu niciun gest, il intreaba doar din ochi cum a fost.

„Bai prostule, iar n-ai avut dreptate”, ii spuse tare cu un glas excitat.

„A fost bine deci”

„Bine? Mi-au cerut bis, au aplaudat in picioare, cei din randurile din fata se inghesuisera atat de mult la buza scenei incat am crezut se vor strivi. Mi-au adus flori, mi-au urat la multi ani. Titi, la naiba, trebuie musai sa ne vedem intr-o zi si sa punem la cale un turneu judetean. Ce judetean, national. Nu zic international, sau nu inca. Tu esti prietenul meu cel mai bun, cunosti atata lume, gata, pauza s-a terminat, de maine incepem sa cucerim lumea”

Titi il privi cu mila iar celalalt crezu ca prietenul sau isi facea deja calcule cum sa cucereasca lumea. Din toata aceasta zi era singurul care tinea in pumni bruma ei de realitate. Restul : amagirea, aparentele,  micile conspiratii, asteptarile, minciuna, toate compuneau lichidul amniotic din care Pele isi hranea visul. Il incredinta ca se va ocupa si de asta.

Mult mai tarziu artistul era beat manga. Cazut pe jos si rezemat de zid dormita chinuit. Langa el, chitara lui. Beata si ea. Din cand in cand auzea „bis”. Din cand in cand raspundea la el. Usa se deschise si intra in incapere un tanar cu ochelari grosi, purtand de gat cateva cabluri. Titi ii facu semn sa se apropie.

„S-a prins?”

„Nu sefu’, totul a iesit cum am vorbit. A fost ca si cum ar fi cantat la Sala Palatului.”

„Hm, bine”. Titi scoase din buzunar cateva banconte pe care i le intinse tanarului. Acesta le numara atent si se declara multumit. Ii intoarse spatele si se indrepta catre usa.

„Auzi? Totusi, cati au fost in sala?” il intreba inainte sa paraseasca incaperea.

„Vreo trei, dar au iesit dupa prima piesa. Canta groaznic asta, unde l-ati gasit?”

sâmbătă, 7 iulie 2018

Daca mai pot avea vreo revelatie la 51 de ani atunci aceea este ca, desi locuiesc in orasul asta de o viata, ma trezesc strain, nepoftit si incomod. Nu l-am parasit si nu-l voi parasi niciodata pentru simplul motiv ca nu poti pleca dintr-un loc in care, de fapt, nu te afli. Observ tot mai absent populatia lui pestrita, ratatii lui ilustri de care uneori mi-e mila, alteori mi-e doar sila, viermuiala lor asemenea unor patinatori nepriceputi, alunecand, cazand in fund, iar alunecand, spre hazul nimanui pentru simplul motiv ca sunt atat de mici incat nu pot fi vazuti. Nu stiu daca am reusit sa leg doua trei amicitii si acelea cu insi la fel ca mine, aterizati aici in exil, locuindu-si fiecare vizuina insingurat si haituit. Pentru ca noi nu avem case, ci vizuine. In care, iata, ne ascundem. Am invatat in acesti ani ca nu e firesc sa cer ceva celor de aici, pentru ca strainii sunt priviti cu suspiciune. In aceeasi masura nu am constiinta faptului ca as datora ceva locului. Nimic. Chiar nimc. Niste nume care nu ma mai intereseaza, niste false prietenii la care am renuntat, niste frustrari cu care impart fragmentul asta marginal de viata. Am obosit.