Trei ani. Atât a trecut de când tata a plecat. Fără să-și ia rămas bun, fără să ne spună dacă îi pare rău, sau dacă îi pare bine. Dacă îi este frică, sau e fascinat și nerăbdător. Dar, iată, scaunul lui este încă acolo, unde l-a lăsat. Sau l-a abandonat. Acolo, lângă fereastră, ușor rotit spre sobă, ca și cum ar fi fost părăsit doar pentru câteva clipe. Nu l-am mutat niciodată. Niciunul dintre noi nu a avut curajul să-l atingă. Pentru că îi păstrează forma, și prezența, și lipsa...

Casa este mai tăcută acum. Când intrăm în curte, pe aleea principală, avem aceeași sentiment, de parcă am păși undeva, nicăieri. Este acasă și nu este acasă. Ceva lipsește. Și este atât de prezentă senzația aceasta de lipsă. Și în fiecare seară, când liniștea se depune ca o pătură grea peste un copil somnoros, avem același gând. Acela că poate va intra pe ușă. Poate se va așeza pe scaunul acela, va deschide ziarul și va privi, ca întotdeauna, dincolo de el. Poate vom fi din nou cu toții, împreună, iar totul va fi bine. Dar ușa rămâne închisă. Iar privirile noastre se scurg de pe brațul clanței și cad fără să atingă podeaua. Se evaporă între timp.

În prima noapte după ce l-am pierdut, s-a fixat această imagine. Atunci am crezut că pentru totdeauna. Acum nu mai sunt atât de sigur. Dar peste alți trei ani? Am ieșit afară împreună cu mama și cu fratele meu. Cerul era limpede, iar stelele păreau mai reci decât oricând. Ne țineam de mâini. Sau... nu știu, poate că nu. Dar îmi place să cred că așa s-a întâmplat. Priveam punctele strălucitoare. Am găsit una, mai luminoasă, și am rămas cu ochii ațintiți la ea, sperând că… sperând că poate el e acolo. Că poate ne vede. Ne-am dorit, cu toții, să putem ajunge până la ea, să-l găsim și să-l aducem înapoi.

Când ne-am întors acasă, a fost prima oară când eram doar trei. Tăcerea era apăsătoare. Ne-am apropiat. Ne-am spus că ne iubim. Ne-am ținut de mâini. Asta e sigur, ne-am ținut de mâini. Undeva lângă noi, poate indiferent, poate trist ca orice scaun care rămâne fără stăpân, scaunul lui. Niciunul dintre noi, niciodată nu s-a așezat pe el. Îl ocoleam întotdeauna, cu un respect amestecat cu teamă. Uneori mama îi mai schimba învelitoarea. Alteori îl ștergea de praf. Cu precauție și delicatețe. Pentru că obiectul acela din lemn păstra amintirea lui în viață. Sau poate că ne ținea prizonieri în sufletul ei.

Sigur, timpul a trecut. A trecut cum trece el întotdeauna — fără milă, fără să întrebe dacă suntem pregătiți. Ceasul din perete bate ritmic, indiferent la golul instalat în casă. Ciclul zi-noapte, se reia cu precizia unui ceas atomic. Sigur, în tot acest răstimp, am învățat să mergem mai departe. Am învățat să râdem din nou. Plângem mai rar. Ținem aproape și ne spunem că suntem puternici. Și că vom fi bine. Și suntem bine.

Dar în fiecare an, în aceeași noapte, mă trezesc cu același gând. Și mă întreb ușor jenat de naivitatea acestuia: chiar ne vom revedea? Oare sufletul lui s-a oprit undeva, pe drum așteptându-ne? Un alt scaun pe care s-a așezat obosit și bolnav, privind printre rândurile unui ziar? Întrebându-se și el așa cum ne întrebăm și noi? Și atunci mă cuprinde îndoiala. Îndoiala aceea, știți voi, cea  care se naște înaintea ta și moare mult după.

Pentru că, deși timpul vindecă, durerea aceea — prima, adâncă, sfâșietoare — rămâne. O porți cu tine. Ca o rană care nu sângerează, dar nici nu se închide. Ca scaunul tatălui meu, ce va rămâne veșnic acolo, la fereastră. Mărturia unei iubiri care nu a plecat niciodată.