Daca mai pot avea vreo revelatie la 51 de ani atunci aceea este ca, desi locuiesc in orasul asta de o viata, ma trezesc strain, nepoftit si incomod. Nu l-am parasit si nu-l voi parasi niciodata pentru simplul motiv ca nu poti pleca dintr-un loc in care, de fapt, nu te afli. Observ tot mai absent populatia lui pestrita, ratatii lui ilustri de care uneori mi-e mila, alteori mi-e doar sila, viermuiala lor asemenea unor patinatori nepriceputi, alunecand, cazand in fund, iar alunecand, spre hazul nimanui pentru simplul motiv ca sunt atat de mici incat nu pot fi vazuti. Nu stiu daca am reusit sa leg doua trei amicitii si acelea cu insi la fel ca mine, aterizati aici in exil, locuindu-si fiecare vizuina insingurat si haituit. Pentru ca noi nu avem case, ci vizuine. In care, iata, ne ascundem. Am invatat in acesti ani ca nu e firesc sa cer ceva celor de aici, pentru ca strainii sunt priviti cu suspiciune. In aceeasi masura nu am constiinta faptului ca as datora ceva locului. Nimic. Chiar nimc. Niste nume care nu ma mai intereseaza, niste false prietenii la care am renuntat, niste frustrari cu care impart fragmentul asta marginal de viata. Am obosit.