I-am zarit abia la final

plimbam degetele pe grif  mangaind ultimul blues al noptii, lumea se afla deja cu gandul acasa, se dadeau peste cap ultimele inghitituri, se scriau ultimele numere de telefon pe un colt de servetel, grasul de la bar isi numara banii in timp ce-si sugea dintele cariat, era concentrat si lacom, iar la masa din centru cei doi, el si ea, unul langa altul, privind fix inainte, fiecare cu mana pe cate un pahar, din cand in cand ea il ridica si sorbea, din cand in cand el il ridica si il sorbea, niciodata in acelasi timp, el tinea o mana pe masa si batea absent cu degetele in ritmul muzicii, ea isi tinea mainile in poale si le freca nervoasa, de doua ori si-a dat o suvita de par de dupa ureche, nu zambeau, nu erau tristi, era doar o pereche de oameni lipsiti de pereche, in jurul lor timpul era mort, intins, si nu-l plangea nimeni, el i-a atins cu degetul aratator umarul si ea a tresarit, apoi s-a ridicat, s-a ridicat si el, a ajutat-o sa-si imbrace haina, s-a imbracat si el, ea a mers inaintea lui, el a urmat-o, la usa ea s-a oprit, el a deschis-o si au iesit, in urma lor blues-ul meu a sunat straniu si inutil, nu exista vreun song pentru oamenii care nu se mai iubesc, de fapt pentru ei nu mai exista nimic.