Oamenii se tem

de marea lor trecere dincolo in timp ce se bucura de mica lor viata, si asta este pe scurt istoria epocilor pe care le-am parcurs din generatie in generatie fugarind o himera, sau fiind fugariti de una,  nimeni nu scapa de sentimentul tacut al neputintei, nimeni nu i se impotriveste, ne nastem docili, tragem in piept din sanii mamei tot ce are ea mai toxic, dependenta, slabiciunea si tristetile perene cu care se insoteste odata cu primul orgasm, odata cu ultimul, suntem egali in fata lucrurilor care ne fac diferiti, purtam cu noi diferite forme de orbire, unii ca pe niste poveri, altii ca pe niste trofee, lumina nu e decat o forma de revolta a intunericului caruia ii disturbam pacea, suntem cantecul de lebada al ordinii si tot ce ne defineste mai bine este scarba, scarba e numele omenesc al perfectiunii, e contributia speciei la expansiunea Universului, ca si la stingerea lui, slefuim la ea precum sculptorii antici la statuile femeilor pe care le voiau vii si numai pentru ei si pe care le spargeau inainte de a le fixa pe soclu, scarbiti,  iar cand ne impotrivim o facem esuand intr-un cantec, sau intr-un poem, sau o pictura, asa cum fac eu acum privindu-va ochii injectati, rautatea disimulata in zambet, gesturile de curtoazie si in cei 10 lei pe care mi-i strecurati in buzunarul de la piept si nu pentru ca songurile mele va emotioneaza ci pentru ca va intareste credinta ce emotia sucks, totul e atat de lipsit de sens iar lucrul acesta face atata zgomot, as vrea ca intr-o zi din corzile chitarii mele sa nu iasa un cantec ci un inger care sa vi se urce pe umeri, sa va apuce de gat si sa vi-l rupa