Mi-am imaginat orice in dimineata aia de toamna, mai putin faptul ca imediat dupa colt, in Romana, acolo unde locuia candva Alifantis, aveam sa ma intalnesc cu Tina. Adica, sa ne intelegem, a fost doar iluzia unei intalniri pentru ca faptura a trecut atat de repede pe langa mine incat am zis, pula mea Tina, nu stiu inca cum te cheama, inca nu am facut cunostinta, inca nici nu ti-am vazut moaca dar aerul ramas dupa tine a intrat atat de adanc in plamani incat am simtit cum m-a vindecat de cancer. Adica, daca as fi avut vreodata acest risc, acesta s-a topit atunci, cand ti-ai fluturat poza in miscare prin fata mea. Wow, am strigat tare in mine, who’s that girl. M-am uitat lung dupa ea, cum arunca iute si simpatic un picior inaintea celuilalt, cum tinea capul sus si funduletul cabrat si cum se indrepta spre trecerea de pietoni de la cladirea ASE cu bila ( aprops, fetelor, mai chiar niciuna?). Doar culoarea rosie a oprit-o cateva clipe din goana, suficient ca sa ucid orice barbat s-ar fi gandit in vreun anume fel in secunda aia la ea. Iar dupa ce i-am terminat pe toti (Tina, multi, prea multi), m-am grabit inspre trecere. Ii priveam spatele, parul care ii cadea neglijent pe umeri, tremurul nervos al mainilor si adulmecam lacom dupa urma gandurilor sale. La ce se gandea Tina in ziua aia de septembrie, dupa 15, pe la orele amiezii, cand toti bucurestenii dorm sau se inghesuie pe DN1, unde te grabeai, ce ata a destinului te tragea si spre unde... nu o sa te intreb niciodata