De fapt nimeni

nu mai are niciun farmec astazi, e tot ce ne tine aproape, fricile, faptul ca suntem urati si mici, solidari in esecuri, le intindem pe mese precum cavalerii vremurilor trecute intindeau carnea rosie a vanatului, si apucam de ele cu ghearele si dintii si muscam, muscam man, grasimea ni se scurge pe la colturile gurii, printre degete si se intinde pe jos, oameni si grasimi, pattern-ul secolului pe care il traversam in viteza calatorind inconstienti spre propriile noastre persoane acolo unde, fireste, nu ne asteapta nimeni, mi-ar fi placut sa nu fiu un blues singer ci un clown, as fi aruncat in aer cu obiecte, pe unele le-as fi prins iar pe altele nu, copiii ar fi ras, parintii le-ar fi cumparat popcorns, leii din custi ar fi cascat plictisiti, perechea de trapezisti ar fi facut sex tristi si grabiti ca intodeauna, ca si cum ar fi fost ultima oara, vantul indiferent ar fi scuturat steagul de deasupra cortului, as fi iesit din scena in urale si as fi reintrat la bis repetand numarul cu instrumentele ascunse printre haine, imi lipseste clown-ul man, ne lipseste tuturor, el s-a carat odata cu trupa, unii spun ca departe in spatiu, altii spun ca departe in timp, cel mai sigur inapoi in vremurile bune despre care nu mai vorbeste aproape nimeni astazi  pentru ca oamenii nu mai au memorie, au doar grasimi...