Esti prost,

esti atat de prost incat faptul ca esti si gras te face simpatic, drept urmare n-am sa te ucid ci am sa-ti cant un blues, blues-ul prostului care  nu stie despre sine mai mult decat stie sinele despre prost, o sa ti-l cant tare pentru ca sunt furios, sunt furios pentru ca existi, pentru ca-mi inspiri fumul care-mi iese pe gura dupa ce trag din tigara asta blestemata, bai, fumul asta e sfant, e fumul care scoate din mine fragmente inegale din speranta de viata, e fumul care ma omoara lent si drept urmare e fumul care trebuie sa urce in tavan si de acolo la Dumnezeu, asemeni unei solii de pace, a unei scrisori de impacare, iar tu mi-l respiri prostule, comiti pacatul suprem al intalnirii cu mine, n-am sa te uit, intr-o zi o sa-ti compun un cantec, cel mai frumos cantec posibil, unul despre un prost imposibil, o sa te fac nemuritor, o sa obosesti, o sa vrei sa te disipezi prin materia cosmica, infricosat si dezorientat, si n-o sa poti prostule pentru ca te-am legat eu in cateva note, numai eu stiu care, n-o sa le dezlege nimeni misterul, n-o sa le gaseasca nimeni cheia, prostule, nemuritorule, nesfarsitule, esti atat de prost incat mi-as dori sa fiu savant renumit si sa scriu despre tine o teza de doctorat pentru care sa cuceresc premiul Nobel, te-as lua cu mine si in timp ce as ridica deasupra capului cacatul ala de trofeu in fata cremei desteptilor lumii, te-as apleca apoi te-as lovi cu el in cap in mod repetat, tare, foarte tare si ar vedea uimita o lume intreaga cum din tartacuta aia a ta de prost nu se scurge de fapt nimic ci, tarziu foarte tarziu, ar iesi un fir subtire ca de fum de tigara, care ar urca la cer, asemeni unei solii de pace, a unei scrisori de impacare, pana la Dumnezeu care, plictisit, te-ar ierta.