Baiatul care tacea mult.

S-a nascut tacand. Mama lui a crezut ca e mort, a plans. Apoi nu a mai plans, pentru ca baiatul care tacea mult i-a apucat cu manuta un deget, a privit-o, si i l-a strans. A crescut tacand mult. Vorbea foarte rar, doar daca era intrebat si raspundea cu cuvinte putine, de cele mai multe ori monosilabic. Au incercat sa-l inteleaga, apoi au incetat. L-au luat asa cum este. Era, in fond, un copil cuminte, ascultator, care tacea foarte mult. Motiv pentru care nu avea prieteni. De cate ori se asocia unui grup, el tacea in timp ce ceilalti vorbeau. Vorbeau foarte mult, iar el tacea foarte mult. Ei, de fapt, nu spuneau nimic. El, de fapt, nu asculta ce spun. Asa ca pleca fara sa lase in urma vreun regret. Poate, uneori, vreun semn de intrebare, repede acoperit de harmalaia inutila a multimii. A iubit mai tarziu o femeie. Ea vorbea mult, radea mult, oferea mult. El ii oferea tacerile lui, iar ea le primea pentru ca il iubea. Dar, nu dupa multa vreme, a murit. Asa cum mor toate iubitele oamenilor care vorbesc foarte putin. Iar el a tacut si mai mult. De fapt, nu mai vorbea aproape deloc. Trecea prin viata insotit de tacerea lui, asa cum insoteste un baston greutatea corpului betegit al unui batran. Sau al unui bolnav. In aceasta poveste nu incap oamenii care l-au cunoscut, pentru ca nimeni nu l-a inteles, niciodata. Iar, oamenii care nu te inteleg, nu exista. Baiatul care tacea mult nu exista pentru nimeni. Si asa a si imbatranit, si asa a si murit. Tacand. Aceasta poveste nu are nicio morala. Trebuie doar sa o citesti. Si sa taci o vreme.