Fotografie

 

Dar cine este acest om mandru, stand la intrare, cu spatele la usa si cu fata catre trecatori? Nu ai cum sa nu-l remarci. Este inalt, grizonat, un fular ii inconjoara neglijent gatul lung, iar privirea… privirea ii tradeaza sperioritatea, distanta fata de ceilalti, podul subtire catre o lume unde doar el si imaginatia lui au acces. El este Scriitorul. Scriitorul orasului fara nume. Nimeni nu stie daca s-a nascut aici, sau daca a ajuns prin imprejurari pierdute in trecut. Dar toti il cunosc, il respecta si il saluta de fiecare data cu gesturi largi.

               Nimeni nu i-a citit vreo carte. Nimeni nu stie cate a scris. Nimeni nu stie nici macar daca a scris vreodata una. Pentru ca in acest mic oras, nimeni nu citeste.  Oamenii sunt fericiti sau nefericiti, indiferenti sau implicati oricum - pentru asta nu au avut nevoie de lectura. Lor le este suficent sa stie ca exista cineva in orasul lor care gandeste pentru ei, imagineaza pentru ei, simte si traieste pentru ei si, cine stie, surprinde toate acestea in povesti tulburatoare.

               Scriitorul orasului priveste, in fiecare zi, multimea miscandu-se de colo colo, din fata micului birou de scriitor pe care i l-a pus la dispozitie insusi primarul orasului. Este un mic spatiu chiar pe strada principala a orasului fara nume, intre un magazin si un alt magazin. Este foarte aproape de primarie. Uneori, in scurtele pauzele dintre o sedinta si o intalnire importanta, primarul arunca o privire pe ferastra. Il vede si zambeste. „Iata”, isi spune, „ scriitorul se inspira din viata oamenilor nostri. Ce opere nemuritoare se construiesc oare in mintea lui?” Nu apuca sa-si raspunda la intrebare pentru ca suna telefonul. Secretara il anunta ca a sosit un grup de colindatori. Lerui ler se aude din antecamera.

               Seara il surprinde intotdeauna pe Scriitor, acasa, intins intr-un fotoliu vechi dar confortabil, contempland importanta persoanei sale. Fotoliul este inconjurat de carti. Multe carti. Scrie de alti scriitori, din tara si de aiurea. Cartile sunt noi, neatinse. Pentru ca nu a citit niciuna. In orasul fara nume, este posibil ca cineva sa scrie, dar este sigur ca nimeni nu citeste. Nici chiar Scriitorul orasului, dar este un lucru pe care doar el il stie.

               Pe masa din mijlocul camerei sta infipta chiar pe mijlocul ei o masina de scris. Una veche dar inca functionala. Pe langa obiect stau raspandite in dezordine coli de scris. Multe, foarte multe. Sunt albe, imaculate. Sunt atat de albe incat il orbesc atunci cand le priveste. De aceea le priveste cu ura. Intotdeauna cu ura. Are sentimentul ca si ele il privesc pe el, ca il tenteaza, ca il cheama sa le maculeze. Iar el nu poate. Pur si simplu nu poate. „Curvelor!”, ii vine sa le strige. Dar insulta ii ramane in gat. El este Scriitorul orasului. Marii autori nu injura, ei rastoarna raul totul in adancul fiintei, i-l tin strans ferecat acolo. Obosit inchide doar ochii, foile raman albe, un vis ii acapareaza somnul si i-l tranteste de pereti. Visul unei carti cu numele sau pe coperta.

               Si zilele se scurg astfel. Cu Scriitorul orasului in fata biroului sau de scriitor din centru, gandindu-se la lucruri pe care nimeni nu le poate banui, cu oameni care trec, il vad, il recunosc si-l saluta cu adanc respect. „Sa traiasca domnul Scriitor!”. Si domnul scriitor, raspunde la saluturi. Absent, superior, stanjenit.  Aura misterioasa i se prelinge pe umeri, apoi pe dosul palmelor, apoi jos, pe strada, sub forma unor picaturi.  O data la trei zile, o doamna batrana de la salubritate, trece pe acolo si face curat.

 El este Scriitorul orasului fara nume. O statuie vivanta a unei nevinovate iluzii.