Sta pe marginea patului. Este trista, debusolata. Nu si-a scos inca paltonul. Alaturi, langa piciorul subtire, dezgolit, pe care nu l-a mai atins de multa vreme un barbat, geanta ei de serviciu este rasturanta. Priveste spre fereastra. Afara ninge frumos. Privirea ei trece printre fulgii albi si se fixeaza pe zidul gri al cladirii de vis a vis. Acesta se infioara, insa foarte putin. A fost ultima ei zi in organizatie. Au ridicat-o in picioare, i-au reprosat rezultatele slabe la vanzari, modul ineficient in care si-a condus echipa, lipsa de implicare, dezinteresul. Nu era asa, fireste ca nu era asa. Isi spunea ca, la urma urmei, nu e un capat de tara. O va lua de la capat. Va merge la interviuri si isi va gasi un job mai bun. Poate isi va deschide un birou de consultanta. Poate isi va lua un an sabatic si se va odihni. Poate se va apuca de scris. Sau de pictat. Sau va pleca departe. Va pleca atat de departe incat sa nu o gaseasca nici propriul sine. Duse mana la buzunar dupa telefon, dar abandona gestul la jumatatea drumului. Nu, mama nu trebuie sa stie asta. Ii va spune, dar altadata. Ar fi sunat iubitul dar isi aminti ca nu mai are unul. Ultimul i-a reprosat ca il inseala cu planul ei de cariera. Simte ca trebuie sa mearga la baie, dar nu indrazneste. S-ar vedea in oglinda si ar plange. Nu ii place sa planga. Se simte singura. De fapt, este singura. Ea este Monica despre care nimeni, niciodata, nu va scrie o poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu