Stăteam la geamul deschis către curte. Așa, învelit pe picioare cu o pătură. Nu mi-era frig și mă simțeam bătrân. Bătrân nu în sens biologic, ci... precum un ins desprins de lume. Cum ai sta pe malul unui lac și zărești pe celălalt mal un grup gălăgios făcând grătar. Cum ei râd și tu nu mai înțelegi de ce.

Dincolo, în cealaltă curte, vecina spărgea semințe. Îngândurată și tristă. Privind spre poartă. O văd în fiecare după-amiază, cu o eșarfă legată sub bărbie, picior peste picior. Nu-i știu numele, nu i l-am știut niciodată. Odată i-am zis, „Doamnă” iar ea mi-a răspuns, „Ioana”. Apoi n-am mai întrebat nimic. Femeile cu nume simple ascund cele mai complicate povești. Știai?

Vecina are un câine. El nu privește către poartă și nu pare trist. De aceea, probabil, se linge adeseori între picioare. Câinii nu complică lucrurile. Uite, ăsta – un maidanez sârmos, cu un singur ochi – traverseaza uneori la mine. Mă privește tăcut prin fereastră. Nu latră. Miroase pragul, miroase florile, se ușurează în ele. Apoi adoarme în fața ușii. Dacă i-aș spune, „pleacă!”, n-ar face o dramă. Dacă i-aș spune, „stai!”, n-ar cere explicații. Animalele trăiesc în liniște cu necunoscutul. O legendă spune că la granița dintre viață și moarte păzește un câine. O fi ăsta.

M-am întors în casă. Pe masă, cafeaua era rece. N-am grijă de mine, se știe. Cine să aibă? Am gustat totuși din ea. Fără poftă, dar cu o răutate calmă. Așa cum bei amintirile care nu te-au omorât, dar te-au umplut de viruși. Nu mai voiam decât să mă așez în fața ferestrei și să-mi acopăr genunchii cu o pătură. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

**

Azi mi-am adus aminte de ziua aceea. Să zicem ziua când a plecat. Sau s-a carat. Sau a abandonat. Sau, m-a abandonat. Nu a trântit ușa și nici nu a privit în urmă. Ce să vadă? A închis-o încet, cu grija aceea enervantă pe care o avea pentru obiecte. Am rămas cu mâna întinsă, și nu pentru că voiam să o opresc, ci pentru că voiam să mă sprijin de ceva. De aer, poate. Aerul ei. M-a sunat o dată, undeva după trei luni. A întrebat, „ești bine?” Eu am răspuns, „mi-e somn.” A înțeles și a închis. Atunci am știut că niciunul dintre noi nu va mai scrie celuilalt vreun e-mail cu explicații. Suntem prea orgolioși pentru lacrimi și prea obosiți pentru noi începuturi. Eu așa cred. Nu știu ce crede ea.

Ce chestie! Vecina sparge semințe. Cred că s-a născut cu o pungă de floarea soarelui lângă. Clipește greu. Sau rar. O s-o întreb într-o zi, ”tu cum clipești, de fapt?” Câteodată pare că așteaptă pe cineva, dar probabil că așa arată femeile care au stat prea mult singure. Își exersează speranța fără să știe. Odată m-a întrebat de ce nu ies din curte. I-am spus: „E totul înăuntru.” A râs. De-atunci nu m-a mai întrebat nimic. O cheamă Ioana. Și cred că am spus deja asta.

Mi-a scris fiu-meu ieri. „Tati, vezi că ai uitat ziua Nonei.” Nona e nepoată-mea. Are 7 ani. Nu mă cunoaște decât din poze. I-am cumpărat o păpușă din lemn. Am îndesat-o în plic cu un bilețel, „pentru când vei ști să citești ce simte bunicul.” Nu știu dacă va ajunge vreodată la ea. Dar mi-a făcut bine să scriu. Firește că o păpușă din lemn nu încape într-un plic. Iar Nona n-o să șie niciodată ce simțea bunicul.

**

Azi a plouat. Am deschis din nou geamul. Pătura mi-a căzut de pe genunchi și am simțit frigul. Dar nu rece, ci ca pe o invitație la viață. Am zâmbit. Dacă m-ar fi văzut vecina s-ar fi înecat cu semințe. Ea știe că eu nu zâmbesc. Ea știe multe. Nu m-a văzut, pentru că azi n-a ieșit. O fi murit. E ciudat cum se insinuează în viață bătrânețea. Întâi uiți gustul unui sărut. Apoi uiți cum e să mergi grăbit. Ea nu vine brusc, ci se strecoară. Un misogin jalnic ar spune că bătrânețea e ca femeile. Ar minți. Bătrânețea vine și nu mai pleacă. La final uiți că ai fost viu.

A ieșit vecina. Așadar, n-a murit. Poate într-o zi o să-i spun, „Ioana, hai să bem o cafea.” Poate o să-mi zică, „e rece.” Și eu o să-i spun, „știu, dar încă are gust.”

PS: Mă uit la câine. Îl chem, „hai!” Nu vine. Și totuși rămâne acolo. La granița dintre viață și moarte.