CELĂLALT

 

Vântul nu bătea ci, mai degrabă, părea că veghează. Trecerea lui nu mișca dunele și nu clătina aerul. Lăsa doar o impresie că s-a strecurat ceva printre lucruri, nevăzut și, totuși, viu. Din când în când, nisipul căpăta o lucire metalică, ca și cum ar fi ascuns în forma lui mișcătoare strălucirea pierdută a focului. Era noapte și era una nesfârșită, întinsă nu doar peste tot pământul ci și peste toate simțurile. Cei trei înaintau fără să îi caute marginea. Caii leneși păreau că poartă în spate nu oameni ci niște umbre. Dincolo de aceste alcătuiri singuratice, cerul. Iar dincolo de cer, tăcerea. Și în mijlocul tăcerii, sus, foarte sus, steaua — rece, nemișcată, cumva vie, palpitând ca o inimă în pieptul unui atlet aflat la capătul cursei. Sau la startul ei.

Această stea nu lumina la fel ca celelalte, iar ei știură asta de la început. Pe ea o căutară mânați de febra viziunilor lor. Era acolo, sus, decupată parcă dintr-un puzzle, împotriva regulii scrise. Iar asta o făcea să pară a nu fi legată de o constelație anume. Sau poate nici nu era legată de vreuna. Poate că era parte a niciunui mecanism celest care să dea construcției cerului echilibru. Ardea fără intensitate, ca un cărbune stins ce încă mai poartă memoria flăcării. Dacă o priveai prea mult, îți dădea impresia că te privește la rândul ei. Dar nu așa ca o stea, căci nimeni nu știe cum privesc stelele, mai ales cele singure. Privea așa cum privește o minte prin care rătăcesc neștiutele gânduri. Cel mai bătrân dintre ei, gândise în taină și străbătut de o teamă inexplicabilă, că poate nu era un astru. Dar alungă gândul scuturând din cap, căci era, desigur, o blasfemie. Totuși, acesta nu pleca departe. I se strecura prin haine și îi rămânea în oase, ca o durere veche.

Pașii cailor erau rari, grei, însă nu din oboseală. Nu le era sete, nu erau epuizați. Era altceva — o densitate a drumului. Era ca și cum de la un punct încolo, pământul încetase să mai fie pământ. Cei trei aveau fețele acoperite. Doar ochii, și aceștia pe jumătate închiși, scrutau din când în când depărtările. Nici nu-și mai aminteau când traversaseră ultima oară deșertul spre acest loc, unde totul părea încremenit. Poate niciodată. Poate doar în viziunile lor, când totul părea atât de real. Aici, ca și în vise, rocile aveau forma unor demoni dormind în timp ce cerul se curba, aproape amenințător, deasupra lor. Pe alocuri, pământul scotea sunete joase, abia perceptibile, ca un murmur nemulțumit în somnul unui bătrân. Trecuseră multe zile de când nu se mai întrebau unde se află. Steaua era acolo. Și era de ajuns.

Cel de-al doilea era ceva mai tânăr. Privirea lui părea mereu fixată pe ceva ce nu era prezent. Din când în când, părea că tresare — dar nu din teamă, ci ca și cum o voce i-ar fi vorbit doar lui, în altă limbă. În fiecare noapte, visase aceeași figură: un chip de copil, o expresie solemnă, și o privire care nu căuta nimic. O privire care știa deja tot. Se trezea cu imaginea aceea lipită de minte, și nu știa dacă era vis sau viziune. Nici nu voia să întrebe. Simțea că, dacă rostește ceva, acel ceva se va dezvălui. Și poate nu trebuia. De aceea, nu le spuse celorlalți. Dar poate și pentru că știa că și ei trăiseră asta.

Al treilea, cel întotdeauna tăcut, începuse să simtă o prezență constantă în spatele lui. Chiar de când părăsiseră cetatea. Era încredințat că nu este om și nici spirit. Era ca o conștiință, un soi de atenție care nu judecă, una care doar notează. De multe ori, își simțea umbra mișcându-se cu întârziere, ca o reflexie greșită. Toiagul pe care pe care se sprijinea, atunci când își odihnea calul — un toiag lung, de lemn roșu, vechi — nu-l mai percepea ca pe un sprijin, ci ca pe o extensie a unei voințe străine. Nu-l folosea ca să-și susțină trupul, ci pentru a atinge pământul, ca să-l țină cumva la distanță. Sub tălpi, lumea pulsa încet, ritmic, ca o inimă ascunsă sub pielea uscată a locului.

Locul. Nu aveau un nume pentru el. Nu era sat, nu era așezare. Era doar... acolo. Și știau că acolo avea să fie ținta lor finală. Acolo unde avea să se dezvăluie totul. Acolo unde urma să se reverse asupra lor o imensă bucurie. Locul. O adâncitură între două dealuri negre și sterpe, unde forma pământului părea că urmează o geometrie ascunsă, străină omului. Acolo, în miezul tăcerii, o construcție — dacă putea fi numită așa. Un adăpost? O grotă ridicată din crengi întunecate și pământ presat, pe jumătate scufundată în colb. Niciun sunet, niciun animal, nicio pasăre. Doar în aer plutea o greutate, ca o mantie pe care erai obligat să o porți, cât timp ești acolo.

Ușa din crengi era deja întredeschisă. Nu scârțâia. Nu se mișca. Doar aștepta. Și în pragul ei, bărbatul. Nici bătrân, nici tânăr. Nici blând, nici aspru. Fața lui avea acea expresie a celor care nu se miră de nimic. Iar ochii, adânc intrați în cap, nu lăsau să treacă nicio privire. Și nici nu era nevoie. Pentru că știa deja cine sunt, pentru că venirea lor era doar partea vizibilă a unei înțelegeri tăcute. Nu i-a invitat. Dar au intrat.

Întunericul dinăuntru era dens, dar nu complet. O lumină slabă, fără sursă, împrăștia umbre groase pe pereții de pământ. Miros de lut umed și sânge stins. Pe un țesut gros, femeia — tânără peste măsură, aproape o copilă. Ochii ei erau larg deschiși, dar absenți. Părea trează, dar nu prezentă. Zăcea cu o liniște care nu semăna deloc cu pacea ci, mai degrabă, cu o ruptură de lume. Pruncul era în brațele ei, învelit într-o pânză gri, subțire. Nu se mișca. Nu plângea. Nu-și privea mama și nici mama nu-l privea pe el. Respirația i se vedea ușor, deși nu părea să aibă nevoie de ea.

Primul mag făcu pas un pas în față. Îngenunche, dar nu din voința sa ci pentru că trebui să se supună unei forțe care îl depășea. Genunchii i se înmuiară, iar pieptul i se strânse dureros. Era ca și cum inima i-ar fi fost ascultată din afară. Pruncul îl privea. Nu plin de curiozitate, nu cu nevoie, ci cu o înțelegere veche, imposibil de explicat. Ca și cum l-ar fi cunoscut de dinainte de nașterea lui. Și magul auzi, doar el, în tăcerea aceea neagră, o întrebare: de ce ați venit aici? Nu era o întrebare acuzatoare. Era doar una inevitabilă. Și la care, dintr-o dată, nu mai știu ce să răspundă.

Cel de-al doilea mag nu putea vorbi, deși și-ar fi dorit. De fiecare dată când voia să spună ceva, eșua fără să înțeleagă cum se poate. Cuvintele îi ieșeau din gura dar imediat se risipeau în mii de particule de praf. Se simțea gol, dar nu părăsit. Mai degrabă se descoperea a fi un magician înzestrat cu un dar complet greșit. Unul primit încă de la naștere. Își dorea să plângă, dar lacrimile împietreau în colțul ochilor. Privea copilul, dar niciodată mai mult de câteva secunde. Pentru că privirea îi era deviată spre o fereastră mică, dincolo de care încă se zărea steaua singuratică. Care se făcea din ce în ce mai mică. Încerca o dată și încă o dată și de fiecare dată se întâmpla același lucru. Și nu era durere, nu era un sentiment chinuitor sau distructiv. Era numai o rușine pe care n-o putea înțelege.

Cel de-al treilea, care ținea darurile aduse de la atâta distanță, se simți înfricoșat. Nu avea brațele pline cu smirnă, aur și tămâie ci cu bolovani mari de piatră care îl răneau. Îi venea să le trântească și să se curețe degrabă de urmele lor dureroase, dar rămase încremenit. Încă nu știa dacă din cauza fricii lui, sau pentru că așa i se poruncise.

Mult mai târziu, cei trei ieșiră unul câte unul, fără să-și vorbească. Aerul dinăuntru le rămăsese în gât, greu, adânc, ca un fum care nu se poate elibera din focar. Ușa se închise singură, fără zgomot, fără atingere, ca o pleoapă peste un ochi care te privește chiar și dinăuntru. Tăcutul mag privi spre cer și scoase un strigăt scurt. Steaua nu mai era acolo. Cercetară cu mult sârg bolta, dar degeaba. Mii de aștri, dar mai puțin unul. Și nici nu era ca și cum dispăruse. Mai degrabă, părea că se retrăsese într-un loc mai adânc decât cerul, așteptând. Poate o nouă șansă, poate o nouă poveste. Iar, înainte de a încăleca, descoperiră că asupra lor se revărsă o imensă tristețe. Și fără să fie îndemnați de stăpâni, caii se grăbiră să părăsească locul.

Coborâră îngândurați valea. Fiecare cu tăcerea lui, diferită. Darurile pe care le aduseseră cu ei pentru Profet, zăceau în aceleași coșuri pe crupele cailor. Fură tentați să le arunce. Nu mai purtau cu ele nicio altă semnificație decât aceea că acum ascundeau printre atomii lor ceva profund rău, ceva ce putea să crească și să se răspândească în cetate. Să se răspândească și apoi s-o cucerească. Niciunul nu îndrăznea să întrebe dacă totul fusese cum trebuia. Pentru că nu fusese. Niciunul nu avea sentimentul împlinirii. Pentru că nu se împlini. Se simțeau trădați sau, mai degrabă, de parcă trădaseră pe cineva.

La marginea drumului de întoarcere, undeva în dreapta, între pietrele sparte de timp și țărâna adâncă, zăriră o formă pierdută în întuneric. Era un soi de pânză sfâșiată, un adăpost improvizat, de unde se auzea plânset slab, abia auzit, amestecat cu behăielile stinse ale unor oi. Un gând care le spunea că nu este un strigăt oarecare, ci o chemare, umană și firavă, se străduia să-și facă loc în mințile lor. Însă o mână nevăzută dar fermă, urmărindu-i de undeva din spate, îi puse căpăstrul și-l stăpâni. Ei trecură, așadar, mai departe, străini de silueta curbată și protectoare de deasupra noului-născut. Și străini de lumina caldă, care tremura ușor în jurul frunții pruncului.

Poate doar din întâmplare magul cel mijlociu întoarse capul. Doar pentru o clipă. Privi în direcția aceea, iar ceva în interior se strânse, fără să știe însă ce. Apoi își plecă fruntea, îndemnă cu blândețe animalul de sub el și îi urmă pe ceilalți mai departe. Nu spuse nimic. Își imagină doar, cu o nesfârșită scârbă, de momentul când avea să scrie pentru posteritate: „L-am căutat printre stele și L-am găsit. Născut în tăcerea unui grajd. Nici tron, nici armură, doar o mamă, un zâmbet și o lumină care mi-a sfărâmat îndoiala.”