Scaunele

 

Mamiiii! ”Da, Eugen.” De ce nu dormi? ”Pentru că nu mă lași tu. Mergi te rog înapoi în pat, azi n-o să-ți spun nicio poveste – sunt prea obosită.”  Vrei să-ți spun eu o poveste? ”Tu?”  Da, mami, îți spun o poveste și tu dormi, vrei? Mama zâmbi discret. ” Hai, povestește, tinere menestrel.” Ce este un menestrel, mami? ”Un menestrel este un copil care spune povești mamei lui.” Adică eu? ” Adică tu.” Copilul se așeză pe noptiera de la marginea patului. Părea un înger la capul unui muribund. O să-ți spun o poveste pe care am inventat-o eu. Eugen trase adânc aer în piept...

Este o poveste despre niște scaune. Care nu erau scaune normale, știi?  Erau scaunele care au umplut o casă mare de pe o insulă mică. O insulă mică mică, în care abia încăpeau casa, un copac și un șoricel mereu supărat că nu avea loc. Marea făcea tot timpul „șșșș, șșșșș”, ca atunci când vine nana și eu vorbesc mult și tu vrei să-mi zici să vorbesc mai puțin, știi? Sus, pe cer, țipau pescărușii așa cum fac ei, de parcă râd unul la altul. În casă locuiau doi bătrâni foarte bătrâni, dacă știi ce vreau să spun. Mami dădu din cap că știa. Avea ochii pe jumătate închiși, iar fruntea îi era destinsă. Vocea copilului îi făcea bine. Acesta continua să vorbească. Bunicul avea o barba aaaalbă și luuuungă și tremura când râdea. Dar nu râdea mult. Râdea, așa, când mai râdea. Bunica avea ochelari groși și cu lentilele murdare și mereu îi cădeau de pe nas. Cred că de aia râdea bunicul. Casa lor era mare și albă, dar pereții erau crăpați. Prin ei vedeai marea, iar noaptea nu vedeai nimic că noaptea nu se vede nimic. Când intrai, mirosea a vechi.

Și, într-o zi, bunicul s-a gândit la ceva. El se gândea mult căci pe insula mică nu prea aveau ce să facă. Nu aveau televizor, nu aveau aparat de radio, îl aveau doar pe șoricel. Când îl hrănea, îi dădea din palmă. Bunicul se gândea că trebuie să spună ceva important. Așa de important că parcă putea să facă pe toți oamenii să fie fericiți sau cel puțin să râdă. Dar nu era nimeni acolo, în afară de ei și șoricel. Nici un vecin, nici un copil, nici măcar un pisoi. Ce bine că nu era un pisoi. Era vai de șoricel. Tot timpul era liniște. Iar când era liniște doar valurile din mare și pescărușii care țipau și zburau sus se auzeau. Atunci bunicul a început să aducă scaune. Nu știu de unde le aducea, dar le aducea. Cred că era un bunic magic.  Primul scaun pe care l-a adus era verde. Era lucios și mirosea a lemn nou. Al doilea scaun pe care l-a adus era maro. Era un scaun urât, mami. Avea spătarul zgâriat și scârțâia când îl mișcai. Cum face patul vostru când vine tati acasă din deplasare. Femeia, deschise ochii brusc dar îi închide imediat înapoi. Își reproșă ceva în gând. Și bunicul nu se putea opri. A adus și un scaun care era galben, cu o pernă moale și care mirosea a flori uscate. Perna avea o găurică. Acolo se ascunsese imediat șoricelul. Ce bucuros era, mami, că avea și el acum o casă mare pe insula mică. Și mai era și un scaun scurt, roșu, tare și parcă râdea când te așezai pe el. Și mami, dacă ai ști câte scaune a mai adus. Scaune cu picioare lungi, scaune cu picioare scurte, scaune care se clătinau puțin și scaune care nu se mișcau deloc.

Bunicul și bunica le așezau peste tot. Asta făceau de dimineața până seara, aduceau și așezau scaune. În sufragerie, pe hol, în bucătărie, lângă ferestre, peste tot. Le așezau și își imaginau că pe fiecare scaun stă cineva. Pfa, mami, ce mulți oameni credeau ei că stau pe scaune. Adică oameni care nu erau oameni, dar care ei credeau că sunt oameni, știi? Erau așa: un astronaut cu papuci roz, un dragon mic care scotea pe gură vată de zahăr, o prințesă cu rochie pătrată care foșnea ca frunzele uscate când le dai cu piciorul. Și mai erau: un clovn care chicotea cu nasul lui roșu și care cânta la o tobă spartă, un copil trist care semăna cu amândoi și care avea ochii vineți, un împărat nesuferit cu păr portocaliu cum am văzut la televizor, și un alt bătrân din țara Franța cu cearcăne mari la ochi căruia îi plăcea să povestească lucruri pe care nu le înțelegea nimeni. Casa părea plină de oameni și animale care nu existau cu adevărat.

Erau așa de multe scaune și casa nu mai era goală. Toate trosneau și scârțâiau, parcă vorbeau între ele. Când bătea soarele, razele făceau umbre care se mișcau pe pereți și credeai că scaunele dansează. Bunicul a vrut să spună ce avea de spus, dar vocea lui tremura. Era atâta lumea în jur în mintea lui că i se făcuse frică. Știi, era un bunic nu prea curajos. El și când a fost tânăr tot fricos a fost. Mereu îl certa bunica. Cum îl cerți tu pe tata când vine afumat acasă, dar mai tare. Tu nu îl cerți tare pe tata, îl cerți așa, ca să nu se supere. Nici bunicul nu se supăra. Nu putea să vorbească de unul singur, așa că și-a imaginat că a venit un om mare și cu o voce puternică care să-l ajute. Omul ăsta știa să vorbească tare și să strige vorbele bunicului în locul lui. Cuvânt cu cuvânt știa. Când vorbea el, bunicul dădea din buze aceleași cuvinte. Ce amuzant era bunicul, mami! Și cum știa să vorbească omul mare. Până și șoricelul scotea capul din culcușul din pernă și asculta. Crezi că știa că omul mare e de fapt bunicul care credea că e omul mare?

Și mami, fi atenta acum. Omul mare vorbea și nu se oprea.  Zicea lucruri importante, lucruri care punea pe gânduri oamenii de pe scaune. Bunicul se uita la el și era fericit că lumea afla acum ce voia el să le spună, dar fără să le spună căci îi era frică. Scaunele stăteau nemișcate și toți care stăteau pe ele, ascultau fermecați. Marea și pescărușii au rămas nemișcate. Valurile stăteau ridicate, așa cum e cocul lu’ tanti Mimi care vine să-ți facă unghiile. Și în timp ce omul mare vorbea, bunicul și bunica s-au dus încet lângă ușă. Au deschis-o, s-au strecurat afară și au plecat. Șoricelul i-a văzut dar nu a avut curaj să meargă după ei. A spus doar un ”chiț” tristuț așa și s-a ascuns în culcușul lui. Cred și acum e acolo.

Din când în când mai scoate capul și ce crezi că vede, mami? Vede scaunele. Multe scaune, de toate mărimile și culorile. Pentru că șoriceii nu știu să-și imagineze, ei văd ce e. Și când nu e, ei văd că nu e și trec cu vederea. Și noaptea când a venit, scaunele erau tot acolo, cuminți și nu s-a întâmplat nimic. Dimineața erau tot acolo, la fel ca înainte. Scaunele și un șoricel trist și singur căci nu mai avea prieteni și nici cine să îl hrănească. Uite, de aia stau aici pe noptieră. Când văd un scaun gol, mă gândesc că poate a stat cineva pe el sau că poate a văzut ceva frumos sau amuzant și nu vreau să-l deranjez. Dar nu pot să știu sigur. Și mi se pare că e bine așa, că scaunele trebuie fie tăcute și să stea acolo fără să spună nimic. Și cred că uneori e frumos să te uiți la ele și să te gândești că fiecare are ceva de povestit, chiar dacă tu nu știi ce.

Mami? Mami? Copilul își apropie fața de chipul femeii. O cercetă curios. Aceasta dormea adânc. Copilul ridică pătura căzută într-o parte și o acoperi. Ieși din camera târâind după el șoricelul de pluș pe care îl primise cadou în ziua de Crăciun. Din el cădeau bucăți minuscule de material textil, lăsând în urmă o dâră ca o potecă. Înainte să adoarmă și el, Eugen își imagină că într-o zi, pe poteca aceea, bunicul și bunica vor regăsi drumul către casa lor mare de pe insula mică.