Poveste cu un pat și alte obiecte

 

Deschise ușa, făcu un pas, se opri și a adulmecă. Era aproape întuneric, singura tentativă de lumina venea pe fereastră, de undeva de la un bec stradal. Razele treceau leneșe prin geamul acesteia, luând diferite forme apoi abandonându-le pentru alte forme, într-un dans care făcea ca atmosfera camerei să pară vie.  Pereții păreau foarte aproape, iar obiectele abia se decupau în semiîntuneric. Erau nemișcate și parcă așteptau. Obiectele interioare au fost făcute nu ca să satisfacă nevoile omului, ci ca să-l aștepte. Era un gând care se împiedică, doar. Se ridică la fel de brusc cum căzu, se scutură de praf și dispăru în noapte. Acolo unde se duc gândurile care dispar în noapte.

Apoi, parfumul... În camera asta a fost o femeie. Una care lăsase la plecare acel miros care, odată descoperit, nu mai dispare. Plutea prin aer împreună cu senzația că fusese dinadins părăsit acolo. Ca să întâmpine pe cineva. Ca să îl întâmpine pe el? Mirosul și obiectele decupate în semiîntuneric. Se simți așteptat, iar asta îl făcu să zâmbească. Era încurcat. Îi venea să scoată pălăria și să salute. Doar că purta capul descoperit și nu știa exact cum să salute lucruri fără suflet. Realiză că nu mai știa să salute nici pe cele însuflețite. Și mai realiză ceva. Pe el nu-l mai așteptase de multă vreme o femeie. Pe el nu-l mai așteptase de multă vreme mai nimeni.

Urmă un rest de senzație, acela când efectul parfumului se topește încet în amestecul de mirosuri de sudoare, aer închis, haine, hormoni și care se întinde ca o pânză de păianjen peste întreg spațiul, accentuând senzația de părăsit, de uitat, de timp suspendat. Hei, își spuse, e doar o cameră de hotel. Aprinse lumina descoperind surprins că senzația că nu e singur nu dispăruse. Aerul era dens, lipicios, încă încărcat de prezența ființei care trecuse pe aici. Una care, ca și el, a sosit, a respirat, a simțit că a fost altcineva înainte ei, a gândit, s-a întins în pat, a adormit, s-a trezit și a plecat. Pentru că hotelul este întotdeauna casa celor care pleacă.

Patul. Ocupa cea mai mare parte a încăperii și etala o maiestuozitate pe care nu puteai să nu o observi. Părea conducătorul micii comunități materiale și dacă doreai sa pretinzi ceva cuiva din aceasta, trebuia să i te adresezi în primul rând. Era aranjat, dar nu neapărat în maniera specifică a unui resort. Mai degrabă era pregătit cu o oarecare neglijență studiată, astfel încât să-ți dea senzația că nu tu ești stăpânul acelui spațiu îngust, că nu îl pregătise nimeni special pentru tine. Se întinse cu mii de precauții, își potrivi perna cu mișcări lente și privi în jur. Mirosul de parfum persista și asta îi făcea bine. Se întrebă cum rezistase reprizei obligatorii de aerisire, înainte de sosirea sa. Răspunsul veni chiar mai repede decât viteza cu care întrebările reziduale, precum acesta, pleacă înainte de a fi rostite. Pe masa de lângă televizor, cea cu oglindă, sub tava cu două pahare, se zărea colțul unui șervețel. Îl extrase, îl desfăcu încet și-l mirosi. De mai multe ori. Era uscat și pătat cu o culoare necunoscută, indefinită, probabil una de make up. Se așeză din nou în pat și privi hârtia. Apoi o mirosi din nou. O privi. O mirosi. De mult mai multe ori.

Într-un târziu, închise ochii și își imagină. Își imagină o doamnă elegantă, încă frumoasă, care se demachiază în fața unei oglinzi mici. O oglinda mică și roșie pentru că, la vârsta maturității, dacă mai ai ceva alb în viața ta, atunci înseamnă că te-ai temut să o trăiești. Sau poate nu ai avut-o. Ea aranjându-se, oglinda ținându-i isonul. Ah, ridul acela de sub ochi, învață să-l maschezi draga mea. De ce nu-ți zâmbești? De fapt, de ce nu îți zâmbești în general? Ah... el... uită-l! Nu te merita. Va veni altul, deja așteaptă undeva pe afară. Da da, ascultă-mă pe mine, eu am văzut multe. Tu te-ai văzut doar pe tine. Hai, codița sus my lady, mâine se anunță cer senin. Iar sub ea un scaun incomod frustrat că nu îi acordă suficientă atenție. Toată lumea înjură un scaun incomod, toată lumea îl tratează cu spatele. Doar ea nu. Ea făcea pace cu toate animalele populând lumea obiectelor casnice, era regina lor. Le înțelegea pe toate. Chiar și pe sclifositul domn pat.

Mișcările sunt precise, dar calme, ca un dans blues care nu vrei să se mai termine. Șervețelul risipit printre degete întârzie îndelung pe pleoape. Mai întâi întinde culoarea, apoi o șterge cu o eleganță discretă, cu un gest care își face culcuș printre riduri. Din când în când, privește materialul, fără expresie, fără să se grăbească, doar ca să prelungească momentul când va ridica ochii și se va privi iar în oglindă. Când se va întreba: cine sunt cu adevărat în clipa asta? Iar oglinda îi va răspunde într-un mod în care, în sfârșit, îi va smulge un zâmbet. Fie el și crispat. Ea însăși, fără accesorii, fără mască, fără retușuri. Chipul pe care îl cunoaște dintotdeauna, poate încă frumos, poate încă potrivit să culeagă privirile admirative ale bărbaților. Pentru că ea se iubește pe sine, pentru că simte că la anii ei firele lumii i se strâng în pumn, nu pentru a le strivi, ci pentru a le cuprinde și ale proteja. Poate încă fermă, doar un rid aici, doar un mușchi leneș acolo dar, totuși, expresia aceea pe care a descoperit-o în urmă cu câțiva ani și pe care nu știe cum să o definească, dar despre care fostul iubitul, care o admiră chiar și acum dintr-un colț invizibil al lumii, spunea că se numește tristețe.

Deschise ochii. Putea să deschidă televizorul și să se lase furat de evenimentele efemere ale zilei. Stătea acolo în fața lui, asemenea unui câine așteptând semnul pentru joacă. Care nu mai venea. Bărbatul din fața lui continua să viseze. Televizorul rămase închis. Se ridică de pe pat. Ezită. Cred că m-am tâmpit. Intră în baie, căutând un contrast, ceva urât, ceva care să demoleze imaginea de doamnă impecabilă care îi invadase simțurile. Căuta un tampon abandonat, un colț de hârtie igienică folosită, un detaliu care să transforme frumusețea clipei în haos, unul care să îi releve fragilitatea și vulnerabilitatea care îl defineau, în fond. Dar baia era imaculată. Totul strălucea într-un alb aproape dureros, complet, ireproșabil. Un alb care îl pălmuia.

Se întoarse în cameră, continuând goana inexplicabilă pe puntea îngustă dintre imaginație și realitate. Dădu la o parte husa de pe pat și descoperi pe cearșaful curat, lângă urma pronunțată lăsată de corpul său, o altă urmă, vagă, martoră a trecerii unei alte prezențe. Patul spuse ups. Descoperirea îl emoționă de-a dreptul. Nu se poate, își spuse. Așa ceva nu se întâmplă, mai gândi văzând cu ochii săi, însă, că se întâmplă. Apropie arătătorul și, cu adâncă precauție, urmă conturul acelei forme. Îl redesenă cu mișcări lente, delicat, fără să apese, atent să nu pulverizeze senzația căsătorită cu materia conturului corpului străin.

Simți că e prea mult. Se ridică în picioare. Stătea nemișcat așteptând să se întâmple ceva. Sau așteptând să nu se întâmple nimic. Așteptând. Trăia intens senzații despre care crezuse că nu aveau să mai revină vreodată. Totul devenise brusc neclar, tulburător, necotrolabil. Prin simțurile lui goneau în toate direcțiile ecoul prezenței absente, mirosul de parfum, micile caverne ale memoriei din care ieșeau amintiri care nu se spală cu șervețele aromate, fire invizibile care legau spațiul de gândurile lui, de senzațiile lui, de trecutul lui. În cameră, fiecare obiect părea să prindă viață și să îi vorbească. O carte imaginară uitată pe marginea patului, paginile ușor îndoite, semn că cineva a citit, a răsfoit, s-a pierdut în gânduri și apoi a plecat; televizorul aprinzându-se de la sine și trecând haotic de la un program la altul, preferându-le pe cele muzicale, zgomotoase; un pahar cu apă gol ce reflecta lumina difuză a camerei; un șal imaginar ușor adunat pe un scaun, care aștepta să fie așezat din nou de mâinile protectoare ale unui bărbat, pentru a fi purtat din nou; din nou televizorul ușor isteric la care ea privise drama unui serial turcesc imaginându-și că viața ei este, poate, mai simplă, prea comună care să se transforme într-o poveste; mocheta pe deasupra căreia plutise în mica ei luptă cu gândurile și singurătatea, căci el știa că ea era o femeie singură. Totul vorbea despre prezența ei, despre timpul care, deși trece, lasă urme. Doar patul tăcea în înțelepciunea lui superioară. Era păstrătorul dovezii trecerii ei prin această secvență la granița dintre mortal și imortal. Și nu voia să o piardă.              

Fereastra era întredeschisă. Aerul rece de afară pătrundea timid, aducând cu sine mirosul orașului după ploaie, un amestec de pământ, asfalt ud și arome străine care năvăleau în interior. Era viu, contrastând cu liniștea grea a camerei. Dar, totuși, totul părea în echilibru. Era o tensiune fină între prezență și absență, între ceea ce fusese și ceea ce rămăsese, între memoria spațiului și experiența lui prezentă.

Reveni lângă pat și se întinse. Era obosit. Călătoria sa scurta prin lumea acestor senzații se apropia de sfârșit. Realitatea zilei se revărsa din nou asupra lui cu toată puterea. Se întoarse cu grijă spre urma corpului femeii străine și o cuprinse. Iar acesta îmbrățișă fiecare parte a corpului lui. Totul se transforma și devenea o pânză în care trecutul și prezentul se întâlneau într-o lume aflată la crepuscul.

Mami n-o sa te lase niciodată, mai auzi. Apoi adormi până a doua zi târziu. Parcă pentru totdeauna.