Era o oră în jurul prânzului. Poate mai devreme, poate mai târziu. Strada nu
era mai animată ca altădată. Oamenii mergeau de colo colo, împinși de micile
nevoi ale zilei. Priveau vitrinele, se uitau la ceasuri sau vorbeau repeziți la
telefon. Grăbiți, tot mai grăbiți. Printre ei se strecura discret și domnul
acela distins. Nu puteai să nu îl observi. Ținea o mână în buzunar. Purta o
haină lungă, perfect călcată, desfăcută la nasturi. Iar pe cap purta o pălărie gri
cu boruri largi. Gura lui schița un zâmbet pe care ușor îl puteai confunda cu o
grimasă. Nu părea interesat de ceva anume. Răspundea absent la saluturi printr-un
deget împingând ușor în sus pălăria. Parcurse astfel o distanță lungă fără să trădeze
a fi interesat de ceva anume. Ajuns la capătul străzii, se opri. În față se
deschidea o intersecție. Privi în stânga, privi în dreapta, se gândi un pic și
se întoarse. Reluă traseul în sens invers. Aceeași mulțime pestriță, aceeași
oameni căutând ceva, grăbindu-se undeva, călcând nervos nu doar trotuarul ci și
timpul. Acesta li se strecura printre picioare precum o viperă care se hrănește
cu graba lor. Le inocula veninul lipsei de sens. Ei nu simțeau, dar procesul
degenerativ se accelera cu fiecare “am ceva de făcut”. Domnul distins înainta fără
să se grăbească. Călca egal, așa cum îi era egal că nu avea o țintă. Era singurul
de pe strada aceea pe care șarpele timpului, nemulțumit și incitat, se cățără.
I se târî pe gamba piciorului stâng, apoi pe șold, apoi pe trup, pe umăr...
ținea gura larg deschisă, nemișcat și hain, cu colții aproape lipiți de gâtul
omului, așteptând. Dar el știa, el știa...
marți, 27 februarie 2024
Omul care știa
sâmbătă, 23 decembrie 2023
Fotografie
Dar cine este acest om mandru, stand la intrare,
cu spatele la usa si cu fata catre trecatori? Nu ai cum sa nu-l remarci. Este
inalt, grizonat, un fular ii inconjoara neglijent gatul lung, iar privirea…
privirea ii tradeaza sperioritatea, distanta fata de ceilalti, podul subtire
catre o lume unde doar el si imaginatia lui au acces. El este Scriitorul.
Scriitorul orasului fara nume. Nimeni nu stie daca s-a nascut aici, sau daca a
ajuns prin imprejurari pierdute in trecut. Dar toti il cunosc, il respecta si
il saluta de fiecare data cu gesturi largi.
Nimeni nu i-a citit
vreo carte. Nimeni nu stie cate a scris. Nimeni nu stie nici macar daca a scris
vreodata una. Pentru ca in acest mic oras, nimeni nu citeste. Oamenii sunt fericiti sau nefericiti,
indiferenti sau implicati oricum - pentru asta nu au avut nevoie de lectura.
Lor le este suficent sa stie ca exista cineva in orasul lor care gandeste
pentru ei, imagineaza pentru ei, simte si traieste pentru ei si, cine stie,
surprinde toate acestea in povesti tulburatoare.
Scriitorul orasului
priveste, in fiecare zi, multimea miscandu-se de colo colo, din fata micului birou
de scriitor pe care i l-a pus la dispozitie insusi primarul orasului. Este un
mic spatiu chiar pe strada principala a orasului fara nume, intre un magazin si
un alt magazin. Este foarte aproape de primarie. Uneori, in scurtele pauzele
dintre o sedinta si o intalnire importanta, primarul arunca o privire pe
ferastra. Il vede si zambeste. „Iata”, isi spune, „ scriitorul se inspira din
viata oamenilor nostri. Ce opere nemuritoare se construiesc oare in mintea
lui?” Nu apuca sa-si raspunda la intrebare pentru ca suna telefonul. Secretara
il anunta ca a sosit un grup de colindatori. Lerui ler se aude din antecamera.
Seara il surprinde
intotdeauna pe Scriitor, acasa, intins intr-un fotoliu vechi dar confortabil,
contempland importanta persoanei sale. Fotoliul este inconjurat de carti. Multe
carti. Scrie de alti scriitori, din tara si de aiurea. Cartile sunt noi,
neatinse. Pentru ca nu a citit niciuna. In orasul fara nume, este posibil ca
cineva sa scrie, dar este sigur ca nimeni nu citeste. Nici chiar Scriitorul
orasului, dar este un lucru pe care doar el il stie.
Pe masa din mijlocul
camerei sta infipta chiar pe mijlocul ei o masina de scris. Una veche dar inca
functionala. Pe langa obiect stau raspandite in dezordine coli de scris. Multe,
foarte multe. Sunt albe, imaculate. Sunt atat de albe incat il orbesc atunci
cand le priveste. De aceea le priveste cu ura. Intotdeauna cu ura. Are
sentimentul ca si ele il privesc pe el, ca il tenteaza, ca il cheama sa le
maculeze. Iar el nu poate. Pur si simplu nu poate. „Curvelor!”, ii vine sa le
strige. Dar insulta ii ramane in gat. El este Scriitorul orasului. Marii autori
nu injura, ei rastoarna raul totul in adancul fiintei, i-l tin strans ferecat
acolo. Obosit inchide doar ochii, foile raman albe, un vis ii acapareaza somnul
si i-l tranteste de pereti. Visul unei carti cu numele sau pe coperta.
Si zilele se scurg
astfel. Cu Scriitorul orasului in fata biroului sau de scriitor din centru,
gandindu-se la lucruri pe care nimeni nu le poate banui, cu oameni care trec,
il vad, il recunosc si-l saluta cu adanc respect. „Sa traiasca domnul
Scriitor!”. Si domnul scriitor, raspunde la saluturi. Absent, superior,
stanjenit. Aura misterioasa i se
prelinge pe umeri, apoi pe dosul palmelor, apoi jos, pe strada, sub forma unor
picaturi. O data la trei zile, o doamna
batrana de la salubritate, trece pe acolo si face curat.
El este
Scriitorul orasului fara nume. O statuie vivanta a unei nevinovate iluzii.
miercuri, 13 decembrie 2023
Oamenii sunt frumoși
Venise Crăciunul. Copii și tinerii colindau prin oraș. Familiile se strângeau
în jurul meselor pline cu derivate din porc. Ca niciodată, ninsese. Orașul era
alb și zgomotos ca un nou născut abia sosit pe lume. Un zumzet continuu însoțea
fiecare imagine depunându-se pe retina ochilor lui Ștef, care stătea la
fereastră privind departe. Adică până la blocul de peste drum. Toate ferestrele
erau luminate, oameni diferiți mișunau dintr-o camera în alta, unii aveau mâinile
ocupate cu platouri, alții cu cadouri. În unele apartamente se băteau deja pe
burtă moși crăciuni, spre emoția și nerăbdarea copiilor care așteptau momentul în
care, în schimbul unei poezii, urma să primească câte un cadou. Unii moși erau grași,
alții slabi. Unii erau îmbrăcați în roșu, alții pestriț. Unii purtau barbă albă,
alții o aveau deja. Unii erau haioși, alții nu. Ștef abandonă postul de observație
și privi îndărătul său. Regăsi camera goală, slab luminată, în mijlocul căreia
trona o masă cu un scaun. Iar la marginea dinspre ușă, un pat îngust și rablagit.
În rest... în rest, nimic. Nu brad, nu preparate alimentare, nu salbe de
luminițe, nu colindători, nu cadouri. Și nu familie. Avusese cândva una. Nu mai
avea. Crăciunul era singurul moment al anului în care își amintea asta. În urmă
cu mulți ani amintirea acesteia era mereu însoțită de un sentiment puternic de tristețe.
Acum, amintirea sosea mereu singura. Grăbită, precum un poștaș care trecea doar
ca să-ți lase un plic de la un expeditor necunoscut.
Scoase din buzunar
telefonul. Era singurul obiect pe care îl avea, contemporan cu vremurile. Se întinse
în pat și începu să butoneze. Activă contul de facebook. Avea unul făcut de
foarte multa vreme, dar doar ca să poată urmări postările altora. O făcea
adeseori. Era un mod plăcut ca să-și umple timpul. Viețile altora sunt
întotdeauna interesante atunci când a ta nu mai este. El nu posta niciodată,
nimic. Fotografia de profil nu era a lui ci a motanului său, care murise într-o
vară călcat de o mașină. Și cu toate astea contul lui avea câteva mii de
prieteni. Cum ajunseseră acolo, nu știa. Găsiseră ei, pesemne, o cale. În ziua
de Crăciun contul de facebook semăna mult cu blocul de peste drum. Filmulețe și
fotografii cu familii fericite, cu femei frumoase și bărbați plini de putere. Brazi
frumos împodobiți, mâncăruri alese, reprize de dans, sentimentul acela că
oamenii nu pot trăi altfel decât împreună. Plictisitor. Intră pe contul unui domn
important. Poate că era politician, poate că era o persoană publică, poate că
era vreun ales al algoritmilor Meta. Postase o urare de Crăciun. Simplă, comună,
ca toate urările specifice sărbătorii. Îl atrase imediat, însă, primul
comentariu. „Du-te mă dracului cu urarea ta!”. Mai jos, o femeie scria și ea „
bine ca bagi porc în tine și alți moare de fome!”. Urmau într-o succesiune amețitoare:
„ce meclă are ăsta.”, „ nu ești tu boul ăla prins cu amanta în mall?”, „
ajutor, n-am ce să mănânc.”, “baby, pentru 200 îți curăț tot sistemul reproducător”.
Și multe, multe aidoma. Un festival de expresii de ură se derula în fața ochilor
lui Ștef. Simți, în sfârșit, abia acum, că ziua de Crăciun are și pentru el farmec..
Și mai descoperi, pentru prima oară, un lucru care părea să aibă sens pentru
el, unul cu care adormi într-o rână, cu capul pe lângă pernă – oamenii sunt frumoși
doar atunci când urăsc.
marți, 5 decembrie 2023
Monica in camera de hotel dupa sedinta de vanzari
Sta pe marginea patului. Este trista, debusolata. Nu si-a scos inca paltonul. Alaturi, langa piciorul subtire, dezgolit, pe care nu l-a mai atins de multa vreme un barbat, geanta ei de serviciu este rasturanta. Priveste spre fereastra. Afara ninge frumos. Privirea ei trece printre fulgii albi si se fixeaza pe zidul gri al cladirii de vis a vis. Acesta se infioara, insa foarte putin. A fost ultima ei zi in organizatie. Au ridicat-o in picioare, i-au reprosat rezultatele slabe la vanzari, modul ineficient in care si-a condus echipa, lipsa de implicare, dezinteresul. Nu era asa, fireste ca nu era asa. Isi spunea ca, la urma urmei, nu e un capat de tara. O va lua de la capat. Va merge la interviuri si isi va gasi un job mai bun. Poate isi va deschide un birou de consultanta. Poate isi va lua un an sabatic si se va odihni. Poate se va apuca de scris. Sau de pictat. Sau va pleca departe. Va pleca atat de departe incat sa nu o gaseasca nici propriul sine. Duse mana la buzunar dupa telefon, dar abandona gestul la jumatatea drumului. Nu, mama nu trebuie sa stie asta. Ii va spune, dar altadata. Ar fi sunat iubitul dar isi aminti ca nu mai are unul. Ultimul i-a reprosat ca il inseala cu planul ei de cariera. Simte ca trebuie sa mearga la baie, dar nu indrazneste. S-ar vedea in oglinda si ar plange. Nu ii place sa planga. Se simte singura. De fapt, este singura. Ea este Monica despre care nimeni, niciodata, nu va scrie o poveste.
marți, 28 noiembrie 2023
Poveste pentru o fetita
A fost odata un baiat care iubit o fata. Iar fata l-a iubit si ea pe baiat.
S-au iubit atat de mult incat nu s-au certat niciodata. S-au cunoscut de mici,
au fost colegi la gradinita acolo unde el o tragea de codite iar ea il musca de
nas. Apoi in scoala generala au fost colegi de banca. El ii scria biletele de
dragoste pe care ea le ascundea in capul detasabil al unei papusi. Ea ii scria
bilete de dragoste, pe care el le ascundea in colectia de pachete goala de
tigari straine. In clasa a opta ea a fost prima persoana de sex feminin careia
i-a strans sanii. Si, de atunci incolo, singura. La liceu au fost colegi de
banca si iubiti. Invatau impreuna, mancau impreuna, mergeau la film impreuna,
infruntau impreuna sarpele pervers al adolescentei. La facultate el a ales
ingineria, iar ea a ales economia. Se vedeau in fiecare seara. Pentru ca
locuiau impreuna. Mai tarziu, dupa absolvire, s-au casatorit. Se iubeau la fel
de mult ca la inceput. Adica la fel de mult ca atunci cand el a vazut-o prima
oara intrand pe usa gradinitei de mana cu mama sa. Si cand ea l-a vazut, in
acelasi timp, murdar de carioca pe toata fata.
Fetita adormi inca de la prima fraza din cartea pe coperta careia scria
“Povesti de adormit copiii”. Mama lasa cartea in poala, se rezema de tablia patului
langa copil si inchise ochii. De undeva de jos se auzea o usa trantita, un
barbat vorbind singur si cateva obiecte izbite de alte obiecte. Ochii ei invinetiti
se deschisera. Erau tristi. Ofta scurt, se ridica, facu doi pasi si iesi
inchizand in urma ei, cu precautie, usa. Cartea ramasese pe pat. In somn,
fetita o cauta, o apropie e trupul ei mic si o stranse in brate.
marți, 21 noiembrie 2023
Baiatul care tacea mult.
S-a nascut tacand. Mama lui a crezut ca e mort, a plans. Apoi nu a mai
plans, pentru ca baiatul care tacea mult i-a apucat cu manuta un deget, a
privit-o, si i l-a strans. A crescut tacand mult. Vorbea foarte rar, doar daca
era intrebat si raspundea cu cuvinte putine, de cele mai multe ori monosilabic.
Au incercat sa-l inteleaga, apoi au incetat. L-au luat asa cum este. Era, in
fond, un copil cuminte, ascultator, care tacea foarte mult. Motiv pentru care
nu avea prieteni. De cate ori se asocia unui grup, el tacea in timp ce ceilalti
vorbeau. Vorbeau foarte mult, iar el tacea foarte mult. Ei, de fapt, nu spuneau
nimic. El, de fapt, nu asculta ce spun. Asa ca pleca fara sa lase in urma vreun
regret. Poate, uneori, vreun semn de intrebare, repede acoperit de harmalaia
inutila a multimii. A iubit mai tarziu o femeie. Ea vorbea mult, radea mult,
oferea mult. El ii oferea tacerile lui, iar ea le primea pentru ca il iubea.
Dar, nu dupa multa vreme, a murit. Asa cum mor toate iubitele oamenilor care
vorbesc foarte putin. Iar el a tacut si mai mult. De fapt, nu mai vorbea
aproape deloc. Trecea prin viata insotit de tacerea lui, asa cum insoteste un
baston greutatea corpului betegit al unui batran. Sau al unui bolnav. In
aceasta poveste nu incap oamenii care l-au cunoscut, pentru ca nimeni nu l-a
inteles, niciodata. Iar, oamenii care nu te inteleg, nu exista. Baiatul care
tacea mult nu exista pentru nimeni. Si asa a si imbatranit, si asa a si murit.
Tacand. Aceasta poveste nu are nicio morala. Trebuie doar sa o citesti. Si sa
taci o vreme.
luni, 20 noiembrie 2023
Omul care voia sa fie fericit
A fost odata un om care nu era fericit. Cineva i-a spus ca va fi fericit
daca va avea o iubita. A avut o iubita, dar degeaba. Altcineva i-a spus ca va
fi fericit daca umbla prin lume, calatoreste. A calatorit. Calatoreste si acum.
Nu l-a fost fericit nici imensitatea si misterul lumii. A descoperit reteaua
sociala, a descoperit oameni diferiti, speciali, dar nici asta nu l-a facut
fericit. Se intreba ce ii lipseste. Raspunsul l-a primit intr-un vis. Lipsea
cineva care sa-l imbratiseze. Pur si simplu. A visat ca cineva, o femeie, il
imbratisa si asta il facea fericit. Veti spune ca a ramas la acest vis. Ca, la
fel ca orice vis, l-a uitat sau a fost imposibil de realizat. Nu si pentru el.
Pentru ca isi dorea sa fie fericit. Pentru o clipa, pentru un strafulgerare,
macar pentru atat. De atunci, de cate ori revine dintr-o calatorie, coborand
din tren, sau din avion, sau din autobuz, cineva il asteapta. O doamna
frumoasa, calda, care se imbraca elegant si miroase frumos. El o vede si ii
face cu mana, ea il vede si ii face cu mana. Apoi se apropie si se
imbratiseaza. Cea mai frumoasa imbratisare din lume. La fel de fiecare data. Ea
nu ii spune nimic, el nu ii spune nimic. Doar se imbratiseaza. Exact ca in vis,
cand el se simte fericit. Iar imediat se despart. El va merge catre casa lui
insotit de farmecul intamplarii, ea va merge catre casa ei, indesand in geanta
mica si cocheta o bancnota. Pana la urmatoarea lui sosire din calatorie.