Din toate maximile posibile cea mai de cacat este aceea cu viata merge inainte.

 Viata merge inainte oricum. Ca uneori te mai ia si pe tine de toarta, asta e norocul tau. Urasc sa te aud spunandu-mi asta in loc de adio. Urasc sa te vad mimand resemnarea in spatele unui urlet isteric. Si nu, dupa ce pleci tu viata nu merge inainte ci se opreste un pic si o ia inapoi. Catre punctul zero, catre momentul in care te-am cunoscut si un pic chiar mai inapoi, cand bantuiam ca doua muste aiurea, fara griji, fara un sens neaparat, abandonate zborului in interiorul propriului ego. Nu vreau sa simt ceea ce simt acum pentru ca nu ma doare ci ma enerveaza. Sa sufar dupa o femeie a devenit o rutina, la fel si cu a iubi una. Pana la urma, cand te-am apropiat stiam ca va fi doar pentru o perioada de timp. Mai lunga, mai scurta, una in care viata a mers inainte. Imi fac paragraf in cap cu ceea ce ai insemnat pentru mine si ma aleg doar cu o migrena. Iau un piramidon si-mi trece. Pana la urma e doar o suferinta cu substrat chimic care se rezolva la fel, chimic. Imi vine sa te injur, imi vine asa te caut si sa iti vorbesc cum nu ti-am vorbit niciodata, ca unei straine, ca unei straine pe care o cunosc la fel de bine cum ma cunosc pe mine. Sa te privesc in ochi si sa-ti strig ca nu e drept, pur si simplu nu e drept sa traiesc indiferenta asta precum o flegma lipita de gat si pe care nu reusesc sa o slobozesc afara. De ce nu te urasc? De ce nu-mi vine sa-ti fac lucruri urate? De ce astept atat de calm sa treaca asta, sa ma resetez un pic si sa ma acuplez cu o alta. Una care acum bantuie ca o musca, abandonata zborului in propriul ego; nepregatita, neatenta, buna sa ma insoteasca mai departe in viata asta care merge inainte oricum. Viata merge inainte si fara tine baby, iar abia asta este un pacat.