Astazi,

cand nimeni nu mai merge pe strazi spre scopul lui minor, cand teama e locuinta in care fiecare si-a intins patul si-o ocupa acoperit cu patura peste chip, cand asteptam cu totii cuminti ca tot ceea ce trebuie sa se intampla sa treaca pe langa noi si, ca intotdeauna, sa ratam momentul, sau semnificatia, sau sensul, cand ne privim unii pe altii ca pe o bizarerie aparuta brusc de nicaieri si despre care iti vine sa suni la politie reclamand ca exista, cand tot ce ne mai leaga sunt doar cuvintele risipite aiurea, meaningless, cand nu mai razbate nimic prin aer decat strigatul lui hei eu cine mai sunt, cand, inarmati cu markere de culoare neagra, desenam tuse groase pe orizontul nostru de asteptare, cand sunt deschise transee adanci in care luptatori nevazuti lupta cu inamici nevazuti tragand unii in altii nu cu gloante ci cu zare, cand am uitat cu totul ca e in natura omului sa spere ca exista intotdeauna si ceva bun chiar daca nu in timpul vietilor noastre, astazi, cand aveam atata nevoie de firul acela de lumina, iata ca nu l-am mai luat sau, ce comic, poate ca Dumnezeu nu ni l-a mai dat