Oamenii ca mine

stau la colt dintr-o stupida overdoza de bun simt, intre mine si voi este chitara asta decolorata la care cant song-uri de suflet pentru cei carora, de fapt, le lipseste, e un substitut mi-a spus intr-o zi unul, era beat, trist si credea despre sine ca este un artist al scrisului, nu-l iubea nimeni, se culca doar cu sine si intotdeauna cand intindea mana ramanea cu urme de scuipat in palma, venea sa ma asculte, uneori isi misca teasta groasa in ritmul muzicii mele crezand in sinea sa ca, iata, poate ca e totusi ritmul sufletului, alteori se insinua in spatiul vital al cate unuia si ii soptea cu vocea lui subtire de porc haituit, "stii, man, ala e un impostor, ne vinde sunete goale, in carnea lor nu se ascunde nimic, nu se ascunde nici macar el, nici macar imaginea lui din oglinda, e un nimeni care ma face sa ma simt un nimeni, intr-o zi o sa-l ucid intr-un poem", "ya, ya spunea celalalt care nu reusea sa-si inchipuie cum poate iesi un poem dintr-un morman de rahat", in fond nu am nevoie de nimeni, nu am nevoie nici macar de instrumentul asta datorita caruia mi se intampla tot ce mi se intampla, sunt iubit datorita lui, sunt urat datorita lui, notele lui calde ii umplu e invidie, iar cand falseaza e ca si cum as fi indreptat impotriva lor o arma, desi cred ca e mai degraba o tinta, uneori imi vine sa ma ridic, sa trag da camasa si sa-mi dezvelesc pieptul si sa le spun ca Dumnezeu nu m-a parasit pentru ca pur si simplu nu exista, dar nu m-ar intelege nimeni, man, pentru ca ar trebui ca toate colturile sa fie pline, doar ca ele sunt goale, goale ca niste suflete...