Mi-am amintit

de un vechi prieten, era distrat, era trist si i se intampla intotdeauna cate ceva, era unic, toate notiunile cuoscute sau comune aveau pentru el un alt inteles, el iubea femeile abia dupa ce le  parasea, pana atunci se apropia de ele cu ura, le cucerea cu ura, traia cu ele o vreme cu ura, apoi pleca, sau plecau ele, iar el se indragostea, evenimentele zile treceau pe langa el fara sa-l atinga, le privea indiferent din lumea lui ca si cum le-ar fi privit de la fereastra unei cafenele, intr-o zi ploioasa de toamna, el inauntru, asezat la o masa din colt, rezemat de spatarul scaunului, cu o cafea rece in fata si o scrumiera plina cu mucuri de tigara din care se ridica taraindu-se spre tavan o dara de fum, toti ceilalti afara, masinile, oamenii grabiti de vreme si vremuri, calcand apasat pana la cuva unde cadeau si se transformau in firicele egale si rosii din carne tocata, prietenul meu avea o relatie incordata cu realitatea si una perfect normala cu imaginarul, era mereu absent acolo unde era prezent, imi placea sa fiu in absenta lui atunci cand era prezent pentru ca timpul curgea altfel, adica nu inainte sau inapoi ci de cele mai multe ori in lateral, ii placea sa rada atunci cand ii cantam cate un nou song, "man, zabovesti prea mult la aceeasi adresa, despre asta e blues, despre cei rataciti prea mult prin propriile lor vieti, mi-as fi dorit pentru tine sa fii un sarpe, sa-ti schimbi anual pielea si, eventual, stilul; asta ma termina nervos", ma suparam apoi imi trecea pentru ca supararea mea nu avea subiect, nu-l gasea, nu l-a gasit niciodoata, doamnelor si domnilor acest cantec este dedicat unei absente...