CELĂLALT

 

Vântul nu bătea ci, mai degrabă, părea că veghează. Trecerea lui nu mișca dunele și nu clătina aerul. Lăsa doar o impresie că s-a strecurat ceva printre lucruri, nevăzut și, totuși, viu. Din când în când, nisipul căpăta o lucire metalică, ca și cum ar fi ascuns în forma lui mișcătoare strălucirea pierdută a focului. Era noapte și era una nesfârșită, întinsă nu doar peste tot pământul ci și peste toate simțurile. Cei trei înaintau fără să îi caute marginea. Caii leneși păreau că poartă în spate nu oameni ci niște umbre. Dincolo de aceste alcătuiri singuratice, cerul. Iar dincolo de cer, tăcerea. Și în mijlocul tăcerii, sus, foarte sus, steaua — rece, nemișcată, cumva vie, palpitând ca o inimă în pieptul unui atlet aflat la capătul cursei. Sau la startul ei.

Această stea nu lumina la fel ca celelalte, iar ei știură asta de la început. Pe ea o căutară mânați de febra viziunilor lor. Era acolo, sus, decupată parcă dintr-un puzzle, împotriva regulii scrise. Iar asta o făcea să pară a nu fi legată de o constelație anume. Sau poate nici nu era legată de vreuna. Poate că era parte a niciunui mecanism celest care să dea construcției cerului echilibru. Ardea fără intensitate, ca un cărbune stins ce încă mai poartă memoria flăcării. Dacă o priveai prea mult, îți dădea impresia că te privește la rândul ei. Dar nu așa ca o stea, căci nimeni nu știe cum privesc stelele, mai ales cele singure. Privea așa cum privește o minte prin care rătăcesc neștiutele gânduri. Cel mai bătrân dintre ei, gândise în taină și străbătut de o teamă inexplicabilă, că poate nu era un astru. Dar alungă gândul scuturând din cap, căci era, desigur, o blasfemie. Totuși, acesta nu pleca departe. I se strecura prin haine și îi rămânea în oase, ca o durere veche.

Pașii cailor erau rari, grei, însă nu din oboseală. Nu le era sete, nu erau epuizați. Era altceva — o densitate a drumului. Era ca și cum de la un punct încolo, pământul încetase să mai fie pământ. Cei trei aveau fețele acoperite. Doar ochii, și aceștia pe jumătate închiși, scrutau din când în când depărtările. Nici nu-și mai aminteau când traversaseră ultima oară deșertul spre acest loc, unde totul părea încremenit. Poate niciodată. Poate doar în viziunile lor, când totul părea atât de real. Aici, ca și în vise, rocile aveau forma unor demoni dormind în timp ce cerul se curba, aproape amenințător, deasupra lor. Pe alocuri, pământul scotea sunete joase, abia perceptibile, ca un murmur nemulțumit în somnul unui bătrân. Trecuseră multe zile de când nu se mai întrebau unde se află. Steaua era acolo. Și era de ajuns.

Cel de-al doilea era ceva mai tânăr. Privirea lui părea mereu fixată pe ceva ce nu era prezent. Din când în când, părea că tresare — dar nu din teamă, ci ca și cum o voce i-ar fi vorbit doar lui, în altă limbă. În fiecare noapte, visase aceeași figură: un chip de copil, o expresie solemnă, și o privire care nu căuta nimic. O privire care știa deja tot. Se trezea cu imaginea aceea lipită de minte, și nu știa dacă era vis sau viziune. Nici nu voia să întrebe. Simțea că, dacă rostește ceva, acel ceva se va dezvălui. Și poate nu trebuia. De aceea, nu le spuse celorlalți. Dar poate și pentru că știa că și ei trăiseră asta.

Al treilea, cel întotdeauna tăcut, începuse să simtă o prezență constantă în spatele lui. Chiar de când părăsiseră cetatea. Era încredințat că nu este om și nici spirit. Era ca o conștiință, un soi de atenție care nu judecă, una care doar notează. De multe ori, își simțea umbra mișcându-se cu întârziere, ca o reflexie greșită. Toiagul pe care pe care se sprijinea, atunci când își odihnea calul — un toiag lung, de lemn roșu, vechi — nu-l mai percepea ca pe un sprijin, ci ca pe o extensie a unei voințe străine. Nu-l folosea ca să-și susțină trupul, ci pentru a atinge pământul, ca să-l țină cumva la distanță. Sub tălpi, lumea pulsa încet, ritmic, ca o inimă ascunsă sub pielea uscată a locului.

Locul. Nu aveau un nume pentru el. Nu era sat, nu era așezare. Era doar... acolo. Și știau că acolo avea să fie ținta lor finală. Acolo unde avea să se dezvăluie totul. Acolo unde urma să se reverse asupra lor o imensă bucurie. Locul. O adâncitură între două dealuri negre și sterpe, unde forma pământului părea că urmează o geometrie ascunsă, străină omului. Acolo, în miezul tăcerii, o construcție — dacă putea fi numită așa. Un adăpost? O grotă ridicată din crengi întunecate și pământ presat, pe jumătate scufundată în colb. Niciun sunet, niciun animal, nicio pasăre. Doar în aer plutea o greutate, ca o mantie pe care erai obligat să o porți, cât timp ești acolo.

Ușa din crengi era deja întredeschisă. Nu scârțâia. Nu se mișca. Doar aștepta. Și în pragul ei, bărbatul. Nici bătrân, nici tânăr. Nici blând, nici aspru. Fața lui avea acea expresie a celor care nu se miră de nimic. Iar ochii, adânc intrați în cap, nu lăsau să treacă nicio privire. Și nici nu era nevoie. Pentru că știa deja cine sunt, pentru că venirea lor era doar partea vizibilă a unei înțelegeri tăcute. Nu i-a invitat. Dar au intrat.

Întunericul dinăuntru era dens, dar nu complet. O lumină slabă, fără sursă, împrăștia umbre groase pe pereții de pământ. Miros de lut umed și sânge stins. Pe un țesut gros, femeia — tânără peste măsură, aproape o copilă. Ochii ei erau larg deschiși, dar absenți. Părea trează, dar nu prezentă. Zăcea cu o liniște care nu semăna deloc cu pacea ci, mai degrabă, cu o ruptură de lume. Pruncul era în brațele ei, învelit într-o pânză gri, subțire. Nu se mișca. Nu plângea. Nu-și privea mama și nici mama nu-l privea pe el. Respirația i se vedea ușor, deși nu părea să aibă nevoie de ea.

Primul mag făcu pas un pas în față. Îngenunche, dar nu din voința sa ci pentru că trebui să se supună unei forțe care îl depășea. Genunchii i se înmuiară, iar pieptul i se strânse dureros. Era ca și cum inima i-ar fi fost ascultată din afară. Pruncul îl privea. Nu plin de curiozitate, nu cu nevoie, ci cu o înțelegere veche, imposibil de explicat. Ca și cum l-ar fi cunoscut de dinainte de nașterea lui. Și magul auzi, doar el, în tăcerea aceea neagră, o întrebare: de ce ați venit aici? Nu era o întrebare acuzatoare. Era doar una inevitabilă. Și la care, dintr-o dată, nu mai știu ce să răspundă.

Cel de-al doilea mag nu putea vorbi, deși și-ar fi dorit. De fiecare dată când voia să spună ceva, eșua fără să înțeleagă cum se poate. Cuvintele îi ieșeau din gura dar imediat se risipeau în mii de particule de praf. Se simțea gol, dar nu părăsit. Mai degrabă se descoperea a fi un magician înzestrat cu un dar complet greșit. Unul primit încă de la naștere. Își dorea să plângă, dar lacrimile împietreau în colțul ochilor. Privea copilul, dar niciodată mai mult de câteva secunde. Pentru că privirea îi era deviată spre o fereastră mică, dincolo de care încă se zărea steaua singuratică. Care se făcea din ce în ce mai mică. Încerca o dată și încă o dată și de fiecare dată se întâmpla același lucru. Și nu era durere, nu era un sentiment chinuitor sau distructiv. Era numai o rușine pe care n-o putea înțelege.

Cel de-al treilea, care ținea darurile aduse de la atâta distanță, se simți înfricoșat. Nu avea brațele pline cu smirnă, aur și tămâie ci cu bolovani mari de piatră care îl răneau. Îi venea să le trântească și să se curețe degrabă de urmele lor dureroase, dar rămase încremenit. Încă nu știa dacă din cauza fricii lui, sau pentru că așa i se poruncise.

Mult mai târziu, cei trei ieșiră unul câte unul, fără să-și vorbească. Aerul dinăuntru le rămăsese în gât, greu, adânc, ca un fum care nu se poate elibera din focar. Ușa se închise singură, fără zgomot, fără atingere, ca o pleoapă peste un ochi care te privește chiar și dinăuntru. Tăcutul mag privi spre cer și scoase un strigăt scurt. Steaua nu mai era acolo. Cercetară cu mult sârg bolta, dar degeaba. Mii de aștri, dar mai puțin unul. Și nici nu era ca și cum dispăruse. Mai degrabă, părea că se retrăsese într-un loc mai adânc decât cerul, așteptând. Poate o nouă șansă, poate o nouă poveste. Iar, înainte de a încăleca, descoperiră că asupra lor se revărsă o imensă tristețe. Și fără să fie îndemnați de stăpâni, caii se grăbiră să părăsească locul.

Coborâră îngândurați valea. Fiecare cu tăcerea lui, diferită. Darurile pe care le aduseseră cu ei pentru Profet, zăceau în aceleași coșuri pe crupele cailor. Fură tentați să le arunce. Nu mai purtau cu ele nicio altă semnificație decât aceea că acum ascundeau printre atomii lor ceva profund rău, ceva ce putea să crească și să se răspândească în cetate. Să se răspândească și apoi s-o cucerească. Niciunul nu îndrăznea să întrebe dacă totul fusese cum trebuia. Pentru că nu fusese. Niciunul nu avea sentimentul împlinirii. Pentru că nu se împlini. Se simțeau trădați sau, mai degrabă, de parcă trădaseră pe cineva.

La marginea drumului de întoarcere, undeva în dreapta, între pietrele sparte de timp și țărâna adâncă, zăriră o formă pierdută în întuneric. Era un soi de pânză sfâșiată, un adăpost improvizat, de unde se auzea plânset slab, abia auzit, amestecat cu behăielile stinse ale unor oi. Un gând care le spunea că nu este un strigăt oarecare, ci o chemare, umană și firavă, se străduia să-și facă loc în mințile lor. Însă o mână nevăzută dar fermă, urmărindu-i de undeva din spate, îi puse căpăstrul și-l stăpâni. Ei trecură, așadar, mai departe, străini de silueta curbată și protectoare de deasupra noului-născut. Și străini de lumina caldă, care tremura ușor în jurul frunții pruncului.

Poate doar din întâmplare magul cel mijlociu întoarse capul. Doar pentru o clipă. Privi în direcția aceea, iar ceva în interior se strânse, fără să știe însă ce. Apoi își plecă fruntea, îndemnă cu blândețe animalul de sub el și îi urmă pe ceilalți mai departe. Nu spuse nimic. Își imagină doar, cu o nesfârșită scârbă, de momentul când avea să scrie pentru posteritate: „L-am căutat printre stele și L-am găsit. Născut în tăcerea unui grajd. Nici tron, nici armură, doar o mamă, un zâmbet și o lumină care mi-a sfărâmat îndoiala.”

Stăteam la geamul deschis către curte. Așa, învelit pe picioare cu o pătură. Nu mi-era frig și mă simțeam bătrân. Bătrân nu în sens biologic, ci... precum un ins desprins de lume. Cum ai sta pe malul unui lac și zărești pe celălalt mal un grup gălăgios făcând grătar. Cum ei râd și tu nu mai înțelegi de ce.

Dincolo, în cealaltă curte, vecina spărgea semințe. Îngândurată și tristă. Privind spre poartă. O văd în fiecare după-amiază, cu o eșarfă legată sub bărbie, picior peste picior. Nu-i știu numele, nu i l-am știut niciodată. Odată i-am zis, „Doamnă” iar ea mi-a răspuns, „Ioana”. Apoi n-am mai întrebat nimic. Femeile cu nume simple ascund cele mai complicate povești. Știai?

Vecina are un câine. El nu privește către poartă și nu pare trist. De aceea, probabil, se linge adeseori între picioare. Câinii nu complică lucrurile. Uite, ăsta – un maidanez sârmos, cu un singur ochi – traverseaza uneori la mine. Mă privește tăcut prin fereastră. Nu latră. Miroase pragul, miroase florile, se ușurează în ele. Apoi adoarme în fața ușii. Dacă i-aș spune, „pleacă!”, n-ar face o dramă. Dacă i-aș spune, „stai!”, n-ar cere explicații. Animalele trăiesc în liniște cu necunoscutul. O legendă spune că la granița dintre viață și moarte păzește un câine. O fi ăsta.

M-am întors în casă. Pe masă, cafeaua era rece. N-am grijă de mine, se știe. Cine să aibă? Am gustat totuși din ea. Fără poftă, dar cu o răutate calmă. Așa cum bei amintirile care nu te-au omorât, dar te-au umplut de viruși. Nu mai voiam decât să mă așez în fața ferestrei și să-mi acopăr genunchii cu o pătură. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

**

Azi mi-am adus aminte de ziua aceea. Să zicem ziua când a plecat. Sau s-a carat. Sau a abandonat. Sau, m-a abandonat. Nu a trântit ușa și nici nu a privit în urmă. Ce să vadă? A închis-o încet, cu grija aceea enervantă pe care o avea pentru obiecte. Am rămas cu mâna întinsă, și nu pentru că voiam să o opresc, ci pentru că voiam să mă sprijin de ceva. De aer, poate. Aerul ei. M-a sunat o dată, undeva după trei luni. A întrebat, „ești bine?” Eu am răspuns, „mi-e somn.” A înțeles și a închis. Atunci am știut că niciunul dintre noi nu va mai scrie celuilalt vreun e-mail cu explicații. Suntem prea orgolioși pentru lacrimi și prea obosiți pentru noi începuturi. Eu așa cred. Nu știu ce crede ea.

Ce chestie! Vecina sparge semințe. Cred că s-a născut cu o pungă de floarea soarelui lângă. Clipește greu. Sau rar. O s-o întreb într-o zi, ”tu cum clipești, de fapt?” Câteodată pare că așteaptă pe cineva, dar probabil că așa arată femeile care au stat prea mult singure. Își exersează speranța fără să știe. Odată m-a întrebat de ce nu ies din curte. I-am spus: „E totul înăuntru.” A râs. De-atunci nu m-a mai întrebat nimic. O cheamă Ioana. Și cred că am spus deja asta.

Mi-a scris fiu-meu ieri. „Tati, vezi că ai uitat ziua Nonei.” Nona e nepoată-mea. Are 7 ani. Nu mă cunoaște decât din poze. I-am cumpărat o păpușă din lemn. Am îndesat-o în plic cu un bilețel, „pentru când vei ști să citești ce simte bunicul.” Nu știu dacă va ajunge vreodată la ea. Dar mi-a făcut bine să scriu. Firește că o păpușă din lemn nu încape într-un plic. Iar Nona n-o să șie niciodată ce simțea bunicul.

**

Azi a plouat. Am deschis din nou geamul. Pătura mi-a căzut de pe genunchi și am simțit frigul. Dar nu rece, ci ca pe o invitație la viață. Am zâmbit. Dacă m-ar fi văzut vecina s-ar fi înecat cu semințe. Ea știe că eu nu zâmbesc. Ea știe multe. Nu m-a văzut, pentru că azi n-a ieșit. O fi murit. E ciudat cum se insinuează în viață bătrânețea. Întâi uiți gustul unui sărut. Apoi uiți cum e să mergi grăbit. Ea nu vine brusc, ci se strecoară. Un misogin jalnic ar spune că bătrânețea e ca femeile. Ar minți. Bătrânețea vine și nu mai pleacă. La final uiți că ai fost viu.

A ieșit vecina. Așadar, n-a murit. Poate într-o zi o să-i spun, „Ioana, hai să bem o cafea.” Poate o să-mi zică, „e rece.” Și eu o să-i spun, „știu, dar încă are gust.”

PS: Mă uit la câine. Îl chem, „hai!” Nu vine. Și totuși rămâne acolo. La granița dintre viață și moarte.

 

Trei ani. Atât a trecut de când tata a plecat. Fără să-și ia rămas bun, fără să ne spună dacă îi pare rău, sau dacă îi pare bine. Dacă îi este frică, sau e fascinat și nerăbdător. Dar, iată, scaunul lui este încă acolo, unde l-a lăsat. Sau l-a abandonat. Acolo, lângă fereastră, ușor rotit spre sobă, ca și cum ar fi fost părăsit doar pentru câteva clipe. Nu l-am mutat niciodată. Niciunul dintre noi nu a avut curajul să-l atingă. Pentru că îi păstrează forma, și prezența, și lipsa...

Casa este mai tăcută acum. Când intrăm în curte, pe aleea principală, avem aceeași sentiment, de parcă am păși undeva, nicăieri. Este acasă și nu este acasă. Ceva lipsește. Și este atât de prezentă senzația aceasta de lipsă. Și în fiecare seară, când liniștea se depune ca o pătură grea peste un copil somnoros, avem același gând. Acela că poate va intra pe ușă. Poate se va așeza pe scaunul acela, va deschide ziarul și va privi, ca întotdeauna, dincolo de el. Poate vom fi din nou cu toții, împreună, iar totul va fi bine. Dar ușa rămâne închisă. Iar privirile noastre se scurg de pe brațul clanței și cad fără să atingă podeaua. Se evaporă între timp.

În prima noapte după ce l-am pierdut, s-a fixat această imagine. Atunci am crezut că pentru totdeauna. Acum nu mai sunt atât de sigur. Dar peste alți trei ani? Am ieșit afară împreună cu mama și cu fratele meu. Cerul era limpede, iar stelele păreau mai reci decât oricând. Ne țineam de mâini. Sau... nu știu, poate că nu. Dar îmi place să cred că așa s-a întâmplat. Priveam punctele strălucitoare. Am găsit una, mai luminoasă, și am rămas cu ochii ațintiți la ea, sperând că… sperând că poate el e acolo. Că poate ne vede. Ne-am dorit, cu toții, să putem ajunge până la ea, să-l găsim și să-l aducem înapoi.

Când ne-am întors acasă, a fost prima oară când eram doar trei. Tăcerea era apăsătoare. Ne-am apropiat. Ne-am spus că ne iubim. Ne-am ținut de mâini. Asta e sigur, ne-am ținut de mâini. Undeva lângă noi, poate indiferent, poate trist ca orice scaun care rămâne fără stăpân, scaunul lui. Niciunul dintre noi, niciodată nu s-a așezat pe el. Îl ocoleam întotdeauna, cu un respect amestecat cu teamă. Uneori mama îi mai schimba învelitoarea. Alteori îl ștergea de praf. Cu precauție și delicatețe. Pentru că obiectul acela din lemn păstra amintirea lui în viață. Sau poate că ne ținea prizonieri în sufletul ei.

Sigur, timpul a trecut. A trecut cum trece el întotdeauna — fără milă, fără să întrebe dacă suntem pregătiți. Ceasul din perete bate ritmic, indiferent la golul instalat în casă. Ciclul zi-noapte, se reia cu precizia unui ceas atomic. Sigur, în tot acest răstimp, am învățat să mergem mai departe. Am învățat să râdem din nou. Plângem mai rar. Ținem aproape și ne spunem că suntem puternici. Și că vom fi bine. Și suntem bine.

Dar în fiecare an, în aceeași noapte, mă trezesc cu același gând. Și mă întreb ușor jenat de naivitatea acestuia: chiar ne vom revedea? Oare sufletul lui s-a oprit undeva, pe drum așteptându-ne? Un alt scaun pe care s-a așezat obosit și bolnav, privind printre rândurile unui ziar? Întrebându-se și el așa cum ne întrebăm și noi? Și atunci mă cuprinde îndoiala. Îndoiala aceea, știți voi, cea  care se naște înaintea ta și moare mult după.

Pentru că, deși timpul vindecă, durerea aceea — prima, adâncă, sfâșietoare — rămâne. O porți cu tine. Ca o rană care nu sângerează, dar nici nu se închide. Ca scaunul tatălui meu, ce va rămâne veșnic acolo, la fereastră. Mărturia unei iubiri care nu a plecat niciodată.