Scaunele

 

Mamiiii! ”Da, Eugen.” De ce nu dormi? ”Pentru că nu mă lași tu. Mergi te rog înapoi în pat, azi n-o să-ți spun nicio poveste – sunt prea obosită.”  Vrei să-ți spun eu o poveste? ”Tu?”  Da, mami, îți spun o poveste și tu dormi, vrei? Mama zâmbi discret. ” Hai, povestește, tinere menestrel.” Ce este un menestrel, mami? ”Un menestrel este un copil care spune povești mamei lui.” Adică eu? ” Adică tu.” Copilul se așeză pe noptiera de la marginea patului. Părea un înger la capul unui muribund. O să-ți spun o poveste pe care am inventat-o eu. Eugen trase adânc aer în piept...

Este o poveste despre niște scaune. Care nu erau scaune normale, știi?  Erau scaunele care au umplut o casă mare de pe o insulă mică. O insulă mică mică, în care abia încăpeau casa, un copac și un șoricel mereu supărat că nu avea loc. Marea făcea tot timpul „șșșș, șșșșș”, ca atunci când vine nana și eu vorbesc mult și tu vrei să-mi zici să vorbesc mai puțin, știi? Sus, pe cer, țipau pescărușii așa cum fac ei, de parcă râd unul la altul. În casă locuiau doi bătrâni foarte bătrâni, dacă știi ce vreau să spun. Mami dădu din cap că știa. Avea ochii pe jumătate închiși, iar fruntea îi era destinsă. Vocea copilului îi făcea bine. Acesta continua să vorbească. Bunicul avea o barba aaaalbă și luuuungă și tremura când râdea. Dar nu râdea mult. Râdea, așa, când mai râdea. Bunica avea ochelari groși și cu lentilele murdare și mereu îi cădeau de pe nas. Cred că de aia râdea bunicul. Casa lor era mare și albă, dar pereții erau crăpați. Prin ei vedeai marea, iar noaptea nu vedeai nimic că noaptea nu se vede nimic. Când intrai, mirosea a vechi.

Și, într-o zi, bunicul s-a gândit la ceva. El se gândea mult căci pe insula mică nu prea aveau ce să facă. Nu aveau televizor, nu aveau aparat de radio, îl aveau doar pe șoricel. Când îl hrănea, îi dădea din palmă. Bunicul se gândea că trebuie să spună ceva important. Așa de important că parcă putea să facă pe toți oamenii să fie fericiți sau cel puțin să râdă. Dar nu era nimeni acolo, în afară de ei și șoricel. Nici un vecin, nici un copil, nici măcar un pisoi. Ce bine că nu era un pisoi. Era vai de șoricel. Tot timpul era liniște. Iar când era liniște doar valurile din mare și pescărușii care țipau și zburau sus se auzeau. Atunci bunicul a început să aducă scaune. Nu știu de unde le aducea, dar le aducea. Cred că era un bunic magic.  Primul scaun pe care l-a adus era verde. Era lucios și mirosea a lemn nou. Al doilea scaun pe care l-a adus era maro. Era un scaun urât, mami. Avea spătarul zgâriat și scârțâia când îl mișcai. Cum face patul vostru când vine tati acasă din deplasare. Femeia, deschise ochii brusc dar îi închide imediat înapoi. Își reproșă ceva în gând. Și bunicul nu se putea opri. A adus și un scaun care era galben, cu o pernă moale și care mirosea a flori uscate. Perna avea o găurică. Acolo se ascunsese imediat șoricelul. Ce bucuros era, mami, că avea și el acum o casă mare pe insula mică. Și mai era și un scaun scurt, roșu, tare și parcă râdea când te așezai pe el. Și mami, dacă ai ști câte scaune a mai adus. Scaune cu picioare lungi, scaune cu picioare scurte, scaune care se clătinau puțin și scaune care nu se mișcau deloc.

Bunicul și bunica le așezau peste tot. Asta făceau de dimineața până seara, aduceau și așezau scaune. În sufragerie, pe hol, în bucătărie, lângă ferestre, peste tot. Le așezau și își imaginau că pe fiecare scaun stă cineva. Pfa, mami, ce mulți oameni credeau ei că stau pe scaune. Adică oameni care nu erau oameni, dar care ei credeau că sunt oameni, știi? Erau așa: un astronaut cu papuci roz, un dragon mic care scotea pe gură vată de zahăr, o prințesă cu rochie pătrată care foșnea ca frunzele uscate când le dai cu piciorul. Și mai erau: un clovn care chicotea cu nasul lui roșu și care cânta la o tobă spartă, un copil trist care semăna cu amândoi și care avea ochii vineți, un împărat nesuferit cu păr portocaliu cum am văzut la televizor, și un alt bătrân din țara Franța cu cearcăne mari la ochi căruia îi plăcea să povestească lucruri pe care nu le înțelegea nimeni. Casa părea plină de oameni și animale care nu existau cu adevărat.

Erau așa de multe scaune și casa nu mai era goală. Toate trosneau și scârțâiau, parcă vorbeau între ele. Când bătea soarele, razele făceau umbre care se mișcau pe pereți și credeai că scaunele dansează. Bunicul a vrut să spună ce avea de spus, dar vocea lui tremura. Era atâta lumea în jur în mintea lui că i se făcuse frică. Știi, era un bunic nu prea curajos. El și când a fost tânăr tot fricos a fost. Mereu îl certa bunica. Cum îl cerți tu pe tata când vine afumat acasă, dar mai tare. Tu nu îl cerți tare pe tata, îl cerți așa, ca să nu se supere. Nici bunicul nu se supăra. Nu putea să vorbească de unul singur, așa că și-a imaginat că a venit un om mare și cu o voce puternică care să-l ajute. Omul ăsta știa să vorbească tare și să strige vorbele bunicului în locul lui. Cuvânt cu cuvânt știa. Când vorbea el, bunicul dădea din buze aceleași cuvinte. Ce amuzant era bunicul, mami! Și cum știa să vorbească omul mare. Până și șoricelul scotea capul din culcușul din pernă și asculta. Crezi că știa că omul mare e de fapt bunicul care credea că e omul mare?

Și mami, fi atenta acum. Omul mare vorbea și nu se oprea.  Zicea lucruri importante, lucruri care punea pe gânduri oamenii de pe scaune. Bunicul se uita la el și era fericit că lumea afla acum ce voia el să le spună, dar fără să le spună căci îi era frică. Scaunele stăteau nemișcate și toți care stăteau pe ele, ascultau fermecați. Marea și pescărușii au rămas nemișcate. Valurile stăteau ridicate, așa cum e cocul lu’ tanti Mimi care vine să-ți facă unghiile. Și în timp ce omul mare vorbea, bunicul și bunica s-au dus încet lângă ușă. Au deschis-o, s-au strecurat afară și au plecat. Șoricelul i-a văzut dar nu a avut curaj să meargă după ei. A spus doar un ”chiț” tristuț așa și s-a ascuns în culcușul lui. Cred și acum e acolo.

Din când în când mai scoate capul și ce crezi că vede, mami? Vede scaunele. Multe scaune, de toate mărimile și culorile. Pentru că șoriceii nu știu să-și imagineze, ei văd ce e. Și când nu e, ei văd că nu e și trec cu vederea. Și noaptea când a venit, scaunele erau tot acolo, cuminți și nu s-a întâmplat nimic. Dimineața erau tot acolo, la fel ca înainte. Scaunele și un șoricel trist și singur căci nu mai avea prieteni și nici cine să îl hrănească. Uite, de aia stau aici pe noptieră. Când văd un scaun gol, mă gândesc că poate a stat cineva pe el sau că poate a văzut ceva frumos sau amuzant și nu vreau să-l deranjez. Dar nu pot să știu sigur. Și mi se pare că e bine așa, că scaunele trebuie fie tăcute și să stea acolo fără să spună nimic. Și cred că uneori e frumos să te uiți la ele și să te gândești că fiecare are ceva de povestit, chiar dacă tu nu știi ce.

Mami? Mami? Copilul își apropie fața de chipul femeii. O cercetă curios. Aceasta dormea adânc. Copilul ridică pătura căzută într-o parte și o acoperi. Ieși din camera târâind după el șoricelul de pluș pe care îl primise cadou în ziua de Crăciun. Din el cădeau bucăți minuscule de material textil, lăsând în urmă o dâră ca o potecă. Înainte să adoarmă și el, Eugen își imagină că într-o zi, pe poteca aceea, bunicul și bunica vor regăsi drumul către casa lor mare de pe insula mică.

Noapte cu scaunul fără rost

           Am închis pe la două dimineața. Se făcuse frig, așa cum se face toamna de obicei, afara în oraș și înăuntru în suflete, cum ar spune colegul meu gay, citând de pe tik tok. Străzile erau ude. Asfaltul purta pe pielea lui reflexiile felinarelor ca niște cicatrici. Orașul, la o oră ca asta, respiră altfel: mai încet, mai sincer, obosit, ca un boxer bătrân care încă mai stă în picioare după un meci pierdut. Și sângerează.

Iar barul mirosea a lemn vechi, a whisky vărsat și a fum de țigară stinsă pe jumătate.

Ultimii doi clienți erai corporatiști. Genul acela de oameni care poartă cămăși scumpe cu nasturii nedesfăcuți și arborează zâmbete care nu conving, de fapt, pe nimeni. Ei vin aici pentru că locul e destul de ieftin încât să nu le pese și destul de scump încât să creadă că beau ceva special. Vorbeau tare, cu voci stridente, ca niște motoare care trag aer prin niște filtre înfundate. Îi auzeam fără să îi ascult. Nimic nu este mai plictisitor decât dialogul dintre doi oameni de afaceri amețiți. N-au haz, dar consuma. Abia asta are haz.

La masa lor, un scaun liber. Scaunul ăla nu e un simplu obiect, pentru că are o poveste. Povestea scaunului fără rost. Pentru că, nu știu cum s-a întâmplat dar, de când lucrez aici, nu l-a ocupat nimeni niciodată. S-au perindat prin barul ăsta mii de inși, inse, grași, slabi, grupuri masive sau clienți rătăciți dar niciunul, niciodată nu s-a așezat acolo. Am pariat cândva cu colegul meu. Eu am pus miza pe ”niciodată”, el pe ”se va întâmpla într-o zi”. Dacă pierd, îi cedez bacșișurile pe un an, dacă pierde se însoară cu o femeie. Și îi face doi copii. Straight amândoi!

Piesa e construită din lemn masiv, înnegrit de ani de povești și tutun. Am scris tutun? Ei bine, la noi se fumează. Chiar dacă numai în poveste. Tutunul este ingredientul minune dintr-o poveste. Cum să povestești fără să fumezi? Cum să privești ochii celui care te ascultă dacă nu prin perdeaua fumului de țigară? Oamenii sunt frumoși în ceață. Sunt seri în care am senzația că el, scaunul fără rost, decide unde se așază oamenii, că el știe când să scârțâie ca să taie un râs prea fals sau să întărească o tăcere grea.

Cei doi își aruncau nemulțumirile pe masă ca pe niște cărți proaste. Îi auzeam, v-am spus deja. „Bugetele sunt o mizerie, dragă”, spunea unul, un tip cu ochelari și cravată șifonată. „Nimeni de sus nu știe ce se întâmplă în tranșee.” Celălalt, mai tânăr, cu părul dat perfect pe spate, râdea scurt: „Dă-le naibii de bugete. Joacă jocul. În tranșee e mai cald decât crezi.” I-am mulțumit Domnului, în care cred doar când mi-e rău sau zbor cu avionul, că nu aveam la îndemână o pușcă. Spălam la pahare fără să-i privesc, dar fiecare cuvânt îmi cădea în urechi ca picăturile de apă care găsesc fisuri în acoperiș. Scaunul fără rost a scârțâit impacientat atunci când vântul de afară a deschis ușa. Un sunet strident, care i-a făcut pe cei doi să-și întoarcă privirile o clipă, ca și cum ar fi fost cineva acolo, nevăzut.

Colegul meu gay, sprijinit de tejghea, ștergea același pahar de cinci minute. Arăta a artist care lucrează la o operă de artă. Am vrut să îl ironizez și să îi spun că atunci când va fi gata o să i-l cumpăr eu. Dar era târziu. La ora doua noaptea până și ironiile merg la culcare. Lumina galbenă îi tăia obrajii în felii subțiri de oboseală. Mi-am amintit cum, cu ani în urmă, eram și noi la fel ca ei: cu costumele prea strâmte, cu glumele cinice, cu bonusurile pe care le beam într-o singură seară. Aș putea spune că îmi aminteam cu plăcere, dar nu. Îmi aminteam neutru, așa cum îți amintești de a doua iubire, de a treia, de celelalte.

Afară, un tramvai vechi a trecut huruind. Curios, de regulă la ora aia tramvaiele nu trec. Vibrația lui a făcut scaunul să se tresalte din nou. O mișcare atât de insesizabilă, dar în liniștea aceea părea a fi un semnal. O fereastră aburită reflecta luminile străzii, ca printr-o pânză prost întinsă. Mă uitam la scaunul fără rost, îmi plăcea să cred că și el se uita la mine. Prezența lui mă scutea de multe ori de momentele de plictiseală sau de stress. Într-o zi am evitat să pocnesc un client beat care mă acuza că îl păcălisem la rest. Era atât de beat încât uitase că plătise cu cardul. Înainte să ridic pumnul, am privit spre obiect, care dacă ar fi avut viață mi-ar fi spus, ”lasă-l, mă, e doar beat”.  L-am lăsat. Povești mărunte, relevante pentru oameni mărunți.

Între timp, cei doi corporatiști au hohotit din nou. Aveau un râs sec, gol, dar sigur pe el. Râsul oamenilor care știu că totul e un joc trucat, dar continuă să joace. Pe moment, i-am urât puțin, poate pentru că m-am revăzut în ei. Mi-a trecut imediat, prietenul lemnos se foia deja nemulțumit. ”Lasă-i, mă!” Nu peste multă vreme au cerut nota. Unul a scos un card expirat, iar celălalt a descoperit că a depășit limita. Au zâmbit stânjenit. Colegul meu le-a zis ușor prea grăbit, ”vă știu, veniți mâine cu cash; nu e problemă”. Am simțit cum scaunul scârțâie, protestând. Și nu doar imaginația mea. Dar mi s-a părut că obiectul ăla vechi cerea o mică răzbunare. Așa că am adăugat, ”Luați sticla asta de whisky, penalitate. Și astea două pachete de țigări. Azi împart generozitatea pentru tata, e sus în ceruri și vă așteaptă. Mâine plătiți tot.” Le-am aruncat pachetele. Nu au protestat. Scaunul a trosnit scurt când s-au îndreptat spre ieșire. Aducea a hohot scurt, satisfăcut.

Imediat ce cei doi s-au pierdut în noapte, în bar s-a așternut liniștea. Eu tăceam, colegul tăcea, scaunul fără rost tăcea, universul tăcea – singurul lucru pe care știe să-l facă, by the way. Dincolo de geam, asfaltul ud strângea orașul într-o îmbrățișare rece. Un câine vagabond traversa grăbit strada, iar tramvaiul întârziat, ajuns acum la depou, nu mai respira. Colegul gay a lăsat paharul jos și s-a uitat la mine. Ochii lui ascundeau oboseala întregii comunități. Cât să lupți? Și, în fond, pentru cine? Nu am vorbit. Uneori, tăcerea spune mai multe.

M-am apropiat de masa celor care abia plecaseră. Am strâns paharele goale și am ridicat scrumierele pline. În trecere am atins scaunul. Lemnul lui era cald, de parcă păstrase toată energia din seara care se pregătea să meargă la culcare. Căci ce sunt diminețile, dacă nu ora de somn a nopților pierdute. M-am gândit că scaunul ăsta știe mai multe povești decât toți oamenii care l-au ocolit. O fi având frustrări din cauza aceasta?

Am stins luminile una câte una. Colegul plecase înaintea mea. Înainte de a stinge ultimul bec, am mai aruncat în jur o privire. Doar scaunul mai rămăsese în semiîntuneric, proiectând o umbră alungită pe podea. Umbra semăna cu o siluetă aplecată. Semăna un om obosit care pleacă acasă după o zi lungă. Semăna cu mine.

Pe drumul spre casă, orașul m-a primit cu respirația lui umedă. Ca o a doua mamă. Sau iubită. Blocurile înalte păreau niște sentinele mute. O mașină de gunoi a trecut cu un geamăt metalic. Deasupra, cerul era cenușiu. Câteva stele se încăpățânau să lumineze. M-am gândit la scaunul fără rost și la felul în care ne judecă, în fiecare seară. Fără cuvinte. M-am gândit că poate fiecare oraș are un astfel de martor mut: un scaun într-un bar, o bancă într-un parc, o ușă care scârțâie la subsol, o statuie în fața unui liceu. Obiecte care observă, dar nu spun nimic. Doar ne influențează viețile subtil, precum un curent de aer care închide o ușă exact la timp.

Iar, chiar înainte ca tuciuriul cerului să înceapă să se decoloreze, mi s-a părut că aud, prin pereții subțiri, un scârțâit abia perceptibil. Un sunet atât de fragil încât putea fi doar vântul sau zborul grăbit al unei păsări de noapte. Însă eu am avut certitudinea ciudată că, undeva în întunericul barului, lemnul vechi se mișca singur, gata să schimbe echilibrul nopții fără ca nimeni să observe.

CELĂLALT

 

Vântul nu bătea ci, mai degrabă, părea că veghează. Trecerea lui nu mișca dunele și nu clătina aerul. Lăsa doar o impresie că s-a strecurat ceva printre lucruri, nevăzut și, totuși, viu. Din când în când, nisipul căpăta o lucire metalică, ca și cum ar fi ascuns în forma lui mișcătoare strălucirea pierdută a focului. Era noapte și era una nesfârșită, întinsă nu doar peste tot pământul ci și peste toate simțurile. Cei trei înaintau fără să îi caute marginea. Caii leneși păreau că poartă în spate nu oameni ci niște umbre. Dincolo de aceste alcătuiri singuratice, cerul. Iar dincolo de cer, tăcerea. Și în mijlocul tăcerii, sus, foarte sus, steaua — rece, nemișcată, cumva vie, palpitând ca o inimă în pieptul unui atlet aflat la capătul cursei. Sau la startul ei.

Această stea nu lumina la fel ca celelalte, iar ei știură asta de la început. Pe ea o căutară mânați de febra viziunilor lor. Era acolo, sus, decupată parcă dintr-un puzzle, împotriva regulii scrise. Iar asta o făcea să pară a nu fi legată de o constelație anume. Sau poate nici nu era legată de vreuna. Poate că era parte a niciunui mecanism celest care să dea construcției cerului echilibru. Ardea fără intensitate, ca un cărbune stins ce încă mai poartă memoria flăcării. Dacă o priveai prea mult, îți dădea impresia că te privește la rândul ei. Dar nu așa ca o stea, căci nimeni nu știe cum privesc stelele, mai ales cele singure. Privea așa cum privește o minte prin care rătăcesc neștiutele gânduri. Cel mai bătrân dintre ei, gândise în taină și străbătut de o teamă inexplicabilă, că poate nu era un astru. Dar alungă gândul scuturând din cap, căci era, desigur, o blasfemie. Totuși, acesta nu pleca departe. I se strecura prin haine și îi rămânea în oase, ca o durere veche.

Pașii cailor erau rari, grei, însă nu din oboseală. Nu le era sete, nu erau epuizați. Era altceva — o densitate a drumului. Era ca și cum de la un punct încolo, pământul încetase să mai fie pământ. Cei trei aveau fețele acoperite. Doar ochii, și aceștia pe jumătate închiși, scrutau din când în când depărtările. Nici nu-și mai aminteau când traversaseră ultima oară deșertul spre acest loc, unde totul părea încremenit. Poate niciodată. Poate doar în viziunile lor, când totul părea atât de real. Aici, ca și în vise, rocile aveau forma unor demoni dormind în timp ce cerul se curba, aproape amenințător, deasupra lor. Pe alocuri, pământul scotea sunete joase, abia perceptibile, ca un murmur nemulțumit în somnul unui bătrân. Trecuseră multe zile de când nu se mai întrebau unde se află. Steaua era acolo. Și era de ajuns.

Cel de-al doilea era ceva mai tânăr. Privirea lui părea mereu fixată pe ceva ce nu era prezent. Din când în când, părea că tresare — dar nu din teamă, ci ca și cum o voce i-ar fi vorbit doar lui, în altă limbă. În fiecare noapte, visase aceeași figură: un chip de copil, o expresie solemnă, și o privire care nu căuta nimic. O privire care știa deja tot. Se trezea cu imaginea aceea lipită de minte, și nu știa dacă era vis sau viziune. Nici nu voia să întrebe. Simțea că, dacă rostește ceva, acel ceva se va dezvălui. Și poate nu trebuia. De aceea, nu le spuse celorlalți. Dar poate și pentru că știa că și ei trăiseră asta.

Al treilea, cel întotdeauna tăcut, începuse să simtă o prezență constantă în spatele lui. Chiar de când părăsiseră cetatea. Era încredințat că nu este om și nici spirit. Era ca o conștiință, un soi de atenție care nu judecă, una care doar notează. De multe ori, își simțea umbra mișcându-se cu întârziere, ca o reflexie greșită. Toiagul pe care pe care se sprijinea, atunci când își odihnea calul — un toiag lung, de lemn roșu, vechi — nu-l mai percepea ca pe un sprijin, ci ca pe o extensie a unei voințe străine. Nu-l folosea ca să-și susțină trupul, ci pentru a atinge pământul, ca să-l țină cumva la distanță. Sub tălpi, lumea pulsa încet, ritmic, ca o inimă ascunsă sub pielea uscată a locului.

Locul. Nu aveau un nume pentru el. Nu era sat, nu era așezare. Era doar... acolo. Și știau că acolo avea să fie ținta lor finală. Acolo unde avea să se dezvăluie totul. Acolo unde urma să se reverse asupra lor o imensă bucurie. Locul. O adâncitură între două dealuri negre și sterpe, unde forma pământului părea că urmează o geometrie ascunsă, străină omului. Acolo, în miezul tăcerii, o construcție — dacă putea fi numită așa. Un adăpost? O grotă ridicată din crengi întunecate și pământ presat, pe jumătate scufundată în colb. Niciun sunet, niciun animal, nicio pasăre. Doar în aer plutea o greutate, ca o mantie pe care erai obligat să o porți, cât timp ești acolo.

Ușa din crengi era deja întredeschisă. Nu scârțâia. Nu se mișca. Doar aștepta. Și în pragul ei, bărbatul. Nici bătrân, nici tânăr. Nici blând, nici aspru. Fața lui avea acea expresie a celor care nu se miră de nimic. Iar ochii, adânc intrați în cap, nu lăsau să treacă nicio privire. Și nici nu era nevoie. Pentru că știa deja cine sunt, pentru că venirea lor era doar partea vizibilă a unei înțelegeri tăcute. Nu i-a invitat. Dar au intrat.

Întunericul dinăuntru era dens, dar nu complet. O lumină slabă, fără sursă, împrăștia umbre groase pe pereții de pământ. Miros de lut umed și sânge stins. Pe un țesut gros, femeia — tânără peste măsură, aproape o copilă. Ochii ei erau larg deschiși, dar absenți. Părea trează, dar nu prezentă. Zăcea cu o liniște care nu semăna deloc cu pacea ci, mai degrabă, cu o ruptură de lume. Pruncul era în brațele ei, învelit într-o pânză gri, subțire. Nu se mișca. Nu plângea. Nu-și privea mama și nici mama nu-l privea pe el. Respirația i se vedea ușor, deși nu părea să aibă nevoie de ea.

Primul mag făcu pas un pas în față. Îngenunche, dar nu din voința sa ci pentru că trebui să se supună unei forțe care îl depășea. Genunchii i se înmuiară, iar pieptul i se strânse dureros. Era ca și cum inima i-ar fi fost ascultată din afară. Pruncul îl privea. Nu plin de curiozitate, nu cu nevoie, ci cu o înțelegere veche, imposibil de explicat. Ca și cum l-ar fi cunoscut de dinainte de nașterea lui. Și magul auzi, doar el, în tăcerea aceea neagră, o întrebare: de ce ați venit aici? Nu era o întrebare acuzatoare. Era doar una inevitabilă. Și la care, dintr-o dată, nu mai știu ce să răspundă.

Cel de-al doilea mag nu putea vorbi, deși și-ar fi dorit. De fiecare dată când voia să spună ceva, eșua fără să înțeleagă cum se poate. Cuvintele îi ieșeau din gura dar imediat se risipeau în mii de particule de praf. Se simțea gol, dar nu părăsit. Mai degrabă se descoperea a fi un magician înzestrat cu un dar complet greșit. Unul primit încă de la naștere. Își dorea să plângă, dar lacrimile împietreau în colțul ochilor. Privea copilul, dar niciodată mai mult de câteva secunde. Pentru că privirea îi era deviată spre o fereastră mică, dincolo de care încă se zărea steaua singuratică. Care se făcea din ce în ce mai mică. Încerca o dată și încă o dată și de fiecare dată se întâmpla același lucru. Și nu era durere, nu era un sentiment chinuitor sau distructiv. Era numai o rușine pe care n-o putea înțelege.

Cel de-al treilea, care ținea darurile aduse de la atâta distanță, se simți înfricoșat. Nu avea brațele pline cu smirnă, aur și tămâie ci cu bolovani mari de piatră care îl răneau. Îi venea să le trântească și să se curețe degrabă de urmele lor dureroase, dar rămase încremenit. Încă nu știa dacă din cauza fricii lui, sau pentru că așa i se poruncise.

Mult mai târziu, cei trei ieșiră unul câte unul, fără să-și vorbească. Aerul dinăuntru le rămăsese în gât, greu, adânc, ca un fum care nu se poate elibera din focar. Ușa se închise singură, fără zgomot, fără atingere, ca o pleoapă peste un ochi care te privește chiar și dinăuntru. Tăcutul mag privi spre cer și scoase un strigăt scurt. Steaua nu mai era acolo. Cercetară cu mult sârg bolta, dar degeaba. Mii de aștri, dar mai puțin unul. Și nici nu era ca și cum dispăruse. Mai degrabă, părea că se retrăsese într-un loc mai adânc decât cerul, așteptând. Poate o nouă șansă, poate o nouă poveste. Iar, înainte de a încăleca, descoperiră că asupra lor se revărsă o imensă tristețe. Și fără să fie îndemnați de stăpâni, caii se grăbiră să părăsească locul.

Coborâră îngândurați valea. Fiecare cu tăcerea lui, diferită. Darurile pe care le aduseseră cu ei pentru Profet, zăceau în aceleași coșuri pe crupele cailor. Fură tentați să le arunce. Nu mai purtau cu ele nicio altă semnificație decât aceea că acum ascundeau printre atomii lor ceva profund rău, ceva ce putea să crească și să se răspândească în cetate. Să se răspândească și apoi s-o cucerească. Niciunul nu îndrăznea să întrebe dacă totul fusese cum trebuia. Pentru că nu fusese. Niciunul nu avea sentimentul împlinirii. Pentru că nu se împlini. Se simțeau trădați sau, mai degrabă, de parcă trădaseră pe cineva.

La marginea drumului de întoarcere, undeva în dreapta, între pietrele sparte de timp și țărâna adâncă, zăriră o formă pierdută în întuneric. Era un soi de pânză sfâșiată, un adăpost improvizat, de unde se auzea plânset slab, abia auzit, amestecat cu behăielile stinse ale unor oi. Un gând care le spunea că nu este un strigăt oarecare, ci o chemare, umană și firavă, se străduia să-și facă loc în mințile lor. Însă o mână nevăzută dar fermă, urmărindu-i de undeva din spate, îi puse căpăstrul și-l stăpâni. Ei trecură, așadar, mai departe, străini de silueta curbată și protectoare de deasupra noului-născut. Și străini de lumina caldă, care tremura ușor în jurul frunții pruncului.

Poate doar din întâmplare magul cel mijlociu întoarse capul. Doar pentru o clipă. Privi în direcția aceea, iar ceva în interior se strânse, fără să știe însă ce. Apoi își plecă fruntea, îndemnă cu blândețe animalul de sub el și îi urmă pe ceilalți mai departe. Nu spuse nimic. Își imagină doar, cu o nesfârșită scârbă, de momentul când avea să scrie pentru posteritate: „L-am căutat printre stele și L-am găsit. Născut în tăcerea unui grajd. Nici tron, nici armură, doar o mamă, un zâmbet și o lumină care mi-a sfărâmat îndoiala.”

Stăteam la geamul deschis către curte. Așa, învelit pe picioare cu o pătură. Nu mi-era frig și mă simțeam bătrân. Bătrân nu în sens biologic, ci... precum un ins desprins de lume. Cum ai sta pe malul unui lac și zărești pe celălalt mal un grup gălăgios făcând grătar. Cum ei râd și tu nu mai înțelegi de ce.

Dincolo, în cealaltă curte, vecina spărgea semințe. Îngândurată și tristă. Privind spre poartă. O văd în fiecare după-amiază, cu o eșarfă legată sub bărbie, picior peste picior. Nu-i știu numele, nu i l-am știut niciodată. Odată i-am zis, „Doamnă” iar ea mi-a răspuns, „Ioana”. Apoi n-am mai întrebat nimic. Femeile cu nume simple ascund cele mai complicate povești. Știai?

Vecina are un câine. El nu privește către poartă și nu pare trist. De aceea, probabil, se linge adeseori între picioare. Câinii nu complică lucrurile. Uite, ăsta – un maidanez sârmos, cu un singur ochi – traverseaza uneori la mine. Mă privește tăcut prin fereastră. Nu latră. Miroase pragul, miroase florile, se ușurează în ele. Apoi adoarme în fața ușii. Dacă i-aș spune, „pleacă!”, n-ar face o dramă. Dacă i-aș spune, „stai!”, n-ar cere explicații. Animalele trăiesc în liniște cu necunoscutul. O legendă spune că la granița dintre viață și moarte păzește un câine. O fi ăsta.

M-am întors în casă. Pe masă, cafeaua era rece. N-am grijă de mine, se știe. Cine să aibă? Am gustat totuși din ea. Fără poftă, dar cu o răutate calmă. Așa cum bei amintirile care nu te-au omorât, dar te-au umplut de viruși. Nu mai voiam decât să mă așez în fața ferestrei și să-mi acopăr genunchii cu o pătură. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

**

Azi mi-am adus aminte de ziua aceea. Să zicem ziua când a plecat. Sau s-a carat. Sau a abandonat. Sau, m-a abandonat. Nu a trântit ușa și nici nu a privit în urmă. Ce să vadă? A închis-o încet, cu grija aceea enervantă pe care o avea pentru obiecte. Am rămas cu mâna întinsă, și nu pentru că voiam să o opresc, ci pentru că voiam să mă sprijin de ceva. De aer, poate. Aerul ei. M-a sunat o dată, undeva după trei luni. A întrebat, „ești bine?” Eu am răspuns, „mi-e somn.” A înțeles și a închis. Atunci am știut că niciunul dintre noi nu va mai scrie celuilalt vreun e-mail cu explicații. Suntem prea orgolioși pentru lacrimi și prea obosiți pentru noi începuturi. Eu așa cred. Nu știu ce crede ea.

Ce chestie! Vecina sparge semințe. Cred că s-a născut cu o pungă de floarea soarelui lângă. Clipește greu. Sau rar. O s-o întreb într-o zi, ”tu cum clipești, de fapt?” Câteodată pare că așteaptă pe cineva, dar probabil că așa arată femeile care au stat prea mult singure. Își exersează speranța fără să știe. Odată m-a întrebat de ce nu ies din curte. I-am spus: „E totul înăuntru.” A râs. De-atunci nu m-a mai întrebat nimic. O cheamă Ioana. Și cred că am spus deja asta.

Mi-a scris fiu-meu ieri. „Tati, vezi că ai uitat ziua Nonei.” Nona e nepoată-mea. Are 7 ani. Nu mă cunoaște decât din poze. I-am cumpărat o păpușă din lemn. Am îndesat-o în plic cu un bilețel, „pentru când vei ști să citești ce simte bunicul.” Nu știu dacă va ajunge vreodată la ea. Dar mi-a făcut bine să scriu. Firește că o păpușă din lemn nu încape într-un plic. Iar Nona n-o să șie niciodată ce simțea bunicul.

**

Azi a plouat. Am deschis din nou geamul. Pătura mi-a căzut de pe genunchi și am simțit frigul. Dar nu rece, ci ca pe o invitație la viață. Am zâmbit. Dacă m-ar fi văzut vecina s-ar fi înecat cu semințe. Ea știe că eu nu zâmbesc. Ea știe multe. Nu m-a văzut, pentru că azi n-a ieșit. O fi murit. E ciudat cum se insinuează în viață bătrânețea. Întâi uiți gustul unui sărut. Apoi uiți cum e să mergi grăbit. Ea nu vine brusc, ci se strecoară. Un misogin jalnic ar spune că bătrânețea e ca femeile. Ar minți. Bătrânețea vine și nu mai pleacă. La final uiți că ai fost viu.

A ieșit vecina. Așadar, n-a murit. Poate într-o zi o să-i spun, „Ioana, hai să bem o cafea.” Poate o să-mi zică, „e rece.” Și eu o să-i spun, „știu, dar încă are gust.”

PS: Mă uit la câine. Îl chem, „hai!” Nu vine. Și totuși rămâne acolo. La granița dintre viață și moarte.

 

Trei ani. Atât a trecut de când tata a plecat. Fără să-și ia rămas bun, fără să ne spună dacă îi pare rău, sau dacă îi pare bine. Dacă îi este frică, sau e fascinat și nerăbdător. Dar, iată, scaunul lui este încă acolo, unde l-a lăsat. Sau l-a abandonat. Acolo, lângă fereastră, ușor rotit spre sobă, ca și cum ar fi fost părăsit doar pentru câteva clipe. Nu l-am mutat niciodată. Niciunul dintre noi nu a avut curajul să-l atingă. Pentru că îi păstrează forma, și prezența, și lipsa...

Casa este mai tăcută acum. Când intrăm în curte, pe aleea principală, avem aceeași sentiment, de parcă am păși undeva, nicăieri. Este acasă și nu este acasă. Ceva lipsește. Și este atât de prezentă senzația aceasta de lipsă. Și în fiecare seară, când liniștea se depune ca o pătură grea peste un copil somnoros, avem același gând. Acela că poate va intra pe ușă. Poate se va așeza pe scaunul acela, va deschide ziarul și va privi, ca întotdeauna, dincolo de el. Poate vom fi din nou cu toții, împreună, iar totul va fi bine. Dar ușa rămâne închisă. Iar privirile noastre se scurg de pe brațul clanței și cad fără să atingă podeaua. Se evaporă între timp.

În prima noapte după ce l-am pierdut, s-a fixat această imagine. Atunci am crezut că pentru totdeauna. Acum nu mai sunt atât de sigur. Dar peste alți trei ani? Am ieșit afară împreună cu mama și cu fratele meu. Cerul era limpede, iar stelele păreau mai reci decât oricând. Ne țineam de mâini. Sau... nu știu, poate că nu. Dar îmi place să cred că așa s-a întâmplat. Priveam punctele strălucitoare. Am găsit una, mai luminoasă, și am rămas cu ochii ațintiți la ea, sperând că… sperând că poate el e acolo. Că poate ne vede. Ne-am dorit, cu toții, să putem ajunge până la ea, să-l găsim și să-l aducem înapoi.

Când ne-am întors acasă, a fost prima oară când eram doar trei. Tăcerea era apăsătoare. Ne-am apropiat. Ne-am spus că ne iubim. Ne-am ținut de mâini. Asta e sigur, ne-am ținut de mâini. Undeva lângă noi, poate indiferent, poate trist ca orice scaun care rămâne fără stăpân, scaunul lui. Niciunul dintre noi, niciodată nu s-a așezat pe el. Îl ocoleam întotdeauna, cu un respect amestecat cu teamă. Uneori mama îi mai schimba învelitoarea. Alteori îl ștergea de praf. Cu precauție și delicatețe. Pentru că obiectul acela din lemn păstra amintirea lui în viață. Sau poate că ne ținea prizonieri în sufletul ei.

Sigur, timpul a trecut. A trecut cum trece el întotdeauna — fără milă, fără să întrebe dacă suntem pregătiți. Ceasul din perete bate ritmic, indiferent la golul instalat în casă. Ciclul zi-noapte, se reia cu precizia unui ceas atomic. Sigur, în tot acest răstimp, am învățat să mergem mai departe. Am învățat să râdem din nou. Plângem mai rar. Ținem aproape și ne spunem că suntem puternici. Și că vom fi bine. Și suntem bine.

Dar în fiecare an, în aceeași noapte, mă trezesc cu același gând. Și mă întreb ușor jenat de naivitatea acestuia: chiar ne vom revedea? Oare sufletul lui s-a oprit undeva, pe drum așteptându-ne? Un alt scaun pe care s-a așezat obosit și bolnav, privind printre rândurile unui ziar? Întrebându-se și el așa cum ne întrebăm și noi? Și atunci mă cuprinde îndoiala. Îndoiala aceea, știți voi, cea  care se naște înaintea ta și moare mult după.

Pentru că, deși timpul vindecă, durerea aceea — prima, adâncă, sfâșietoare — rămâne. O porți cu tine. Ca o rană care nu sângerează, dar nici nu se închide. Ca scaunul tatălui meu, ce va rămâne veșnic acolo, la fereastră. Mărturia unei iubiri care nu a plecat niciodată.

trec

 

Senzația aceea apăsătoare care definește expresia ”trec zilele„ Una după alta. Nu mai am obiective pentru că, mai întâi le-am atins pe toate, apoi e prea târziu ca să-mi proiectez altele. La ce bun? Drept urmare, nu am motive, așadar nici motivație. Trec zilele... mă trezesc dimineața, mă ridic cu greu din pat, opresc ceasul de pe telefon (pentru că mă trezesc întotdeauna înaintea lui), îmi fac o cafea apoi mă pregătesc să merg la serviciu. Ajung acolo cuminte, îmi fac treaba, uneori glumesc cu colegii, alteori nu. Dar prefer prima varianta pentru că e funny și pentru că uit că... și ziua aceea trece. Respect regulile și ierarhiile, evit să am idei, evit conflictele și apropierile. Oamenii trebuie ținuți întotdeauna la distanță. Dacă îi lași să intre, își fixează imediat rădăcinile. Și, chiar dacă ei pleacă într-un final, rădăcinile rămân. Putrezesc și infestează. Astfel îți putrezește și sufletul. Nu scapă nimeni de asta. Toți avem rădăcinile altora putrezite în suflet, toți ne-am lăsat propriile rădăcini să putrezească în sufletele altora.  

Seara nu mai sunt atât de ocupat. Aud din nou hârșâitul metalic al zilelor care trec. Ar trebui să faci ceva, spun cei mai tineri. Ar trebui să fii surd, spun cei mai bătrâni. Ar trebui să se oprească, poate, pur și simplu. Sau să nu fii pornit niciodată în această călătorie în care nimeni nu primește niciodată o hartă.

Am apnee. Noaptea, în somn, respirația mi se oprește pentru câteva secunde apoi, prin cine știe ce minune a programului genetic, revine. În fiecare dimineață, înainte de a mă ridica din pat, mă întreb. Câte au fost? Cât de lungi? Și care va fi cea mai lungă, ultima.

Între timp, zilele trec.

Cand am simtit prima data ce inseamna dragostea?

 Aveam 11 ani, eram intr-o tabara, in ultima zi, cand toti copiii aveau bagajele facute si asteptau cuminti in holul mare al salii de mese sa plece, fiecare in judetul sau orasul de unde provenea. Acolo am vazut prima data o fata (mai mare, avea 14 ani) plangand in bratele unui baiat. Ea era din Constanta (imi amintesc bine chiar si chipul ei) iar el… nu stiu, din alta parte. Se imprietenisera inca din prima zi, erau nedespartiti la masa, la activitatile din tabara, seara inainte de culcare. Realizez abia acum ceea ce nu puteam atunci, desi simteam in interior ceva ce nu mai intalnisem niciodata. Ceea ce traiau cei doi (probabil prima oara) ajungea prin habar nu am ce magie si la mine. Ma nelinistea, ma facea sa ma simt inconfortabil, ma patrundea si atingea locuri crude inca, despre care habar nu aveam ca exista inside. Si nu doar le atingea, ci facea in asa fel incat acestea sa se intinda si sa se dezvolte in ceea ca urma sa devina mai tarziu, universul meu emotional si erotic. Lacrimile acelei fete care experimenta pentru prima oara in viata ei nu doar frumusetea indragostirii ci si suferinta unei despartiri curgeau de-a dreptul in sufletul meu. Asa asezat pe o valiza din carton, asteptand, fara sa imi dau seama ca voi ajunge acasa aproape un altul. Ca si ea.

M-am intrebat uneori ce mai face ea acum. Cum a depasit momentul acela, cum a crescut, cum a ajuns in bratele altui barbat. Sau in bratele altora. Daca i-a iubit, daca li s-a daruit. Daca a plans dupa ei, sau doar s-a resemnat. Daca a albit, daca a crescut copii, daca si-a pastrat sensibilitatea aceea care isi gasise oglinda in ceea ce simteam alaturi de ea, atunci in 1978 in tabara de la Valenii de Munte. Daca isi mai aminteste ce si mai ales cum imi amintesc si eu – martor neinsemnat al unei minuni. Si, indiferent ce a trait dupa aceea, cred ca a fost doar o lunga si neintrerupta nedreptate.

PS: simt ca mai este nevoie de o propozitie, una de final, o concluzie frumoasa, de scriitor. N-o am. Ea a plecat, probabil, odata cu fata aceea, la Constanta.