De cateva zile

le cant unor disperati, stau inghesuiti in spelunca asta unii in altii, ma privesc fix si nu pentru ca sunt genial sau pentru ca transmit emotie ci pentru ca ei cred ca sunt singurul lucru din jur care nu le-ar putea face vreun rau, le e teama sa priveasca in stanga, le e teama sa priveasca in dreapta, le e teama sa se priveasca unii pe altii, nu stii niciodata la ce sa te astepti atunci cand esti tentat sa privesti un alt om, poate te ucide, poate te iubeste, nimic nu pare convenabil atunci cand un om trebuie sa stea langa un altul, insa pe ei ii tine aici o frica mai mare, frica in care se topesc fricile lor mici si neinsemnate,  frica uter, frica mama, cea care te ia in brate si te mangaie, te leagana si-ti sopteste cu voce calda, "nu ti se poate intampla nimic cat esti cu mine copilul meu", si nu stii ce sa crezi, pentru o clipa ai senzatia ca esti copilul ei, te bucuri, zambesti, apoi de nicaieri te cuprinde sentimentul acela de nesiguranta, bratele care te tin de fapt te strang, mama nu te hraneste cu sanul ci ti-l indeasa in gura si te sufoca, vocea nu e calda ci fierbinte, cuvintele curg spre urechile tale precum o lava si vrei sa scapi, vrei sa fugi, dar esti mic, esti prea mic, n-o sa cresti niciodata atat de mare incat sa te rupi, sa te eliberezi, mi-e mila de ei, le cant cu vocea fricii mama si toti ma privesc doar pe mine pentru ca ei cred ca sunt singurul lucru din jur care nu le-ar putea face vreun rau.