E timpul

sa ne bucuram prieteni, sa ridicam bratele in aer si sa aducem exaltati ode fierbinti celui care ne-a pus in fata oglinda aceea care, privind-o, am descoperit ca nu reflecta de fapt nimic, suntem liberi, nu apartinem nimanui si incepem sa invatam ca nici nu ne pasa, totul e atat de in regula, stam cu perfectiunea la masa si o tragem de mustatile lungi si slinoase, perfectiunea e cah,  moartea nu ne mai infricoseaza, asteapta la marginea drumului cu hainele ei ponoste, rupte, prin care i se vad picioarele subtiri si paroase, ridica mana si cu degetul indoit se roaga de fiecare ca sa o ia in spate in lunga calatorie in care ne-am aliniat cu totii, pe bune man, la ce mai e buna moartea daca poti rataci vesnic si singur prin propria negare, si nimeni nu se opreste, nimeni n-o ia cu sine, hei, striga ea, hei nerecunoscatorilor, agita prin aer bratele osoase, negrul din orbitele ochilor se aprinde, pe frunte i se aduna riduri, se indreapta din umeri de pe crestet incep sa curga manunchiuri de serpi, care se subtiaza si se subtiaza pana raman doar plete blonde, obrajii prind carne si culoare, din gat ii ies cantece tulburatoare, ce frumusete, Doamne ce frumusete, exclama vartejurile de praf lasate in urma de pasi nostri grabiti si indiferenti la vesnica reintoarcere, cea care se intampla intotdeauna prea tarziu