E despre atunci cand

nu mai cant pentru nimeni, cand localul e gol, barmanul motaie cu capul greu pe brate si paianjenul din coltul intunecat peticeste plictist aceeasi panza, cand noaptea de afara este una care nu aduna ci risipeste, cunosc pasii pe care o sa-i fac pana la iesire, cunosc privirea pe care o voi arunca in urma inainte sa ies, stiu ca nu voi vedea decat scaunul pe care am stat inainte, de cateva ori, in trecut, m-am vazut si pe mine desi nu am scris niciun cantec despre asta, poate intr-o zi o s-o fac man, poate intr-o zi o sa scriu un cantec despre mine, despre singuratate si despre magia care ne leaga precum o casatorie incheiata in fata unui zeu distrat, fara inele, fara martori, fara juraminte, doar cu senzatia ca se intampla ceva pentru totdeauna si totul parand atat de familiar, atat de comun incat ne lipsim de orice ceremonie, singuratatea mea si cu mine, despre care nu am scris niciun cantec, imi spun ca o s-o fac intr-o zi, ea imi spune ca nu, formam un cuplu ciudat, lumea nu ne saluta pe strada pentru ca nu ne vede, prietenii nu ne viziteaza pentru ca nu ii avem, parintii nu ne suna pentru ca nu apartinem nimanui, venim de nicaieri catre nicaieri si asta e actul nostru de identitate, e locul nostru intr-o lume care se topeste si se scurge intr-o alta lume care se topeste si se scurge intr-o alta lume ca si cum ar apartine unui cantaret de blues si singuratatii lui venind de nicaieri catre nicaieri...