Mi-e dor de Tina. Stii cum e sa-ti fie dor de o femeie pe care inca nu ai cunoscut-o? Te trezesti noaptea si descoperi ca e undeva pe acolo pe langa tine, tacuta, prezenta, incurcand delicat firele care iti definesc directia sau, pula mea, sensul. Te uiti la ea cu ochii mintii, la fragmentele pe care memoria incearca sa le dea o forma, la niste puncte de reper cat sa o poti cuprinde intr-o definitie, cea a femeii ideale de care simti ca ajungi sa te indragostesti. Buey Rita si ti se face un dor... resimti asta cel mai bine in dinti. Fasolea aia de care habar nu ai ca exista decat atunci cand ai vreun abces, se anima brusc. Iti vine sa clampani in gol precum javra jigarita careia ii scapa prada. Iti amintesti filmele cu femei care plang in perna si musca din cearseaf si parca nu ti se mai par atat de ridicole. Ma uitam pe fereastra, Bucurestiul era luminat inca de becurile de pe strada, linistea aceea mormaita, cate o masina ruland grabita pe bulevard, cate o prezenta fantomatica scurgandu-se catre casa cine stie de unde, poate de la serviciul de noapte, poate de la un priveghi, poate de la o muie si tu privind de sus toate astea ca la un film de Bunuel, din acela despre care toata lumea spune ca e genial numai tie ti se pare fonf si asta numai pentru ca ii lipseste nota aia de umanitate, cacatul ala de emotie care sa te faca sa zambesti, ce-ar fi fost ca in tacerea de dinaintea diminetii sa vad o tanara femeie traversand in viteza spatiul de jos, de la stanga la dreapta, sau de la dreapta la stanga, sau de sus in jos precum Spiderman (caci nu m-ar fi mirat), numai sa apara si sa sparga tabloul asta trist, numai sa-mi confirme mie niste lucruri, ca spre exemplu ala ca uite ba boule se mai intampla minuni si nu numai de la Dumnezeu ci si de la creaturile lui usor nevrotice pe nume Tina.