Dincolo,

across the street, in localul cu ferestre luminate cu rosu a sosit un alt cantaret de blues, e tanar, e charmant si stie sa cante ca nimeni altul, localul se umple de femei care vin sa-l asculte cu sufletele inghesuite in sexe, il sorb din priviri, ii stiu pe din afara songurile, il impart pe rand unele in pat altele doar in vise chinuite de noapte, iubita mea e acum acolo, undeva in multime, a cazut in pacatul propriilor sale esecuri, majoritatea impartite cu mine, imi trimite mesaje pe telefon si-mi spune ca ma iubeste dar..., mantra despartirilor care nu se termina niciodata "te iubesc baby, dar...", eu cant abandonat in acest no man land in care locuiesc doar umbrele noastre, ea isi reclama dreptul la altceva despre care nu stie nimic in afara de faptul ca poate exista, tot ce ne-a mai ramas e tacerea dintre noi,  e singura care ne iese perfect, e ca o coroana de spini care ni s-a asezat pe frunti ca sa ne raneasca in tacerea lumii uimite de un asemenea sacrificiu gratuit in urma caruia Dumnezeu nu ia la El, de fapt, pe niciunul,  asa ca ne-a lasat mai departe pe cruci, eu pe a mea, ea pe a ei, cautand in alta parte cu privirea lucruri pe care eu le-am epuizat de multa vreme, candva, cand eram un tanar cantaret de blues, abia sosit in oras, unul care stia sa cante ca nimeni altul si care adunase intr-un singur loc toate femeile din oras, toate si pe iubita batranului cantaret de blues across the street care si-a pierdut mai intai vocea, apoi si chitara, apoi si cheful de viata, despre care se spune ca, intr-un final, a daruit-o dar nimeni nu a aflat, niciodata, cui...

Iar pentru bis

am ales sa va daruiesc cel mai vechi cantec de pe pamant, cel cu care Dumnezeu s-a pilit si ne-a pedepsit, blues-ul femeii usoare, al celei care te priveste cu dragoste sincera in ochi in timp ce se foieste in sexul unui prost, nu tu man, altul, al femeii pe crengile careia atarna agatat sufletul in franjuri si din care picura popria ta persoana patand pe jos, bleah ce murdarie ramane, al celei pe care ai iubit-o atat de mult incat atunci cand te priveai in oglinda aparea ea si-ti vorbea, iti spunea "eu", adica al tau baby, e bluesul clipei in care mi-ai spus te vreau si al clipei in care i-ai spus celuilalt acelasi lucru, vag afectata (vag precum vaginul tau devenit intre timp una din magistralele subterane ale orasului), poate pe un alt ton pentru ca o femeie usoara e un evantai de tonuri si culori, e un curcubeu, e o pasare a paradisului, a paradisului pierdut, e bluesul clipei in care mi-ai scris "imi lipsesti" in timp ce te stergeai pe gura dupa un BJ asa si asa, pentru ca nu poti sa tragi in piept dintr-un ins lipsit de har artistic decat ca sa indeplinesti o sarcina de serviciu, dupa cum ai aflat intre timp, e bluesul clipei in care iti scriam mesaje si tu le ignorai, stiu, nu poti scrie in pozitia doggy style, e incomod si nu exista autocorect in minciuna, e bluesul gemetelor tale strivite de greutatea pasiunii cu care iti cautam prin trup calea spre mantuire, caci asa am auzit ca se intampla, trebuie sa iubesti o femeie care te iubeste, adica probabil niciuna in viata asta, e bluesul surprizei, al negarii, al uimirii si al resemnarii, probabil in bratele unei alte femei usoare, caci toate ajung pana la urma in babelul asta (bine ai venit si tu, baby), e bluesul a tot ceea ce e definit intr-un interval mic de timp, mic cat  mintea ta de pe urma, esenta cuvantului noi, noi doi, e bluesul a tot ce aduna mai trist un barbat parasit, insotit doar de chitara lui intr-o seara in care, pentru ca nu a stiut sa raspunda la intrebarea poti ierta pe cineva care nu e de vina, v-a daruit un blues, primul, ultimul...