sâmbătă, 23 decembrie 2023

Fotografie

 

Dar cine este acest om mandru, stand la intrare, cu spatele la usa si cu fata catre trecatori? Nu ai cum sa nu-l remarci. Este inalt, grizonat, un fular ii inconjoara neglijent gatul lung, iar privirea… privirea ii tradeaza sperioritatea, distanta fata de ceilalti, podul subtire catre o lume unde doar el si imaginatia lui au acces. El este Scriitorul. Scriitorul orasului fara nume. Nimeni nu stie daca s-a nascut aici, sau daca a ajuns prin imprejurari pierdute in trecut. Dar toti il cunosc, il respecta si il saluta de fiecare data cu gesturi largi.

               Nimeni nu i-a citit vreo carte. Nimeni nu stie cate a scris. Nimeni nu stie nici macar daca a scris vreodata una. Pentru ca in acest mic oras, nimeni nu citeste.  Oamenii sunt fericiti sau nefericiti, indiferenti sau implicati oricum - pentru asta nu au avut nevoie de lectura. Lor le este suficent sa stie ca exista cineva in orasul lor care gandeste pentru ei, imagineaza pentru ei, simte si traieste pentru ei si, cine stie, surprinde toate acestea in povesti tulburatoare.

               Scriitorul orasului priveste, in fiecare zi, multimea miscandu-se de colo colo, din fata micului birou de scriitor pe care i l-a pus la dispozitie insusi primarul orasului. Este un mic spatiu chiar pe strada principala a orasului fara nume, intre un magazin si un alt magazin. Este foarte aproape de primarie. Uneori, in scurtele pauzele dintre o sedinta si o intalnire importanta, primarul arunca o privire pe ferastra. Il vede si zambeste. „Iata”, isi spune, „ scriitorul se inspira din viata oamenilor nostri. Ce opere nemuritoare se construiesc oare in mintea lui?” Nu apuca sa-si raspunda la intrebare pentru ca suna telefonul. Secretara il anunta ca a sosit un grup de colindatori. Lerui ler se aude din antecamera.

               Seara il surprinde intotdeauna pe Scriitor, acasa, intins intr-un fotoliu vechi dar confortabil, contempland importanta persoanei sale. Fotoliul este inconjurat de carti. Multe carti. Scrie de alti scriitori, din tara si de aiurea. Cartile sunt noi, neatinse. Pentru ca nu a citit niciuna. In orasul fara nume, este posibil ca cineva sa scrie, dar este sigur ca nimeni nu citeste. Nici chiar Scriitorul orasului, dar este un lucru pe care doar el il stie.

               Pe masa din mijlocul camerei sta infipta chiar pe mijlocul ei o masina de scris. Una veche dar inca functionala. Pe langa obiect stau raspandite in dezordine coli de scris. Multe, foarte multe. Sunt albe, imaculate. Sunt atat de albe incat il orbesc atunci cand le priveste. De aceea le priveste cu ura. Intotdeauna cu ura. Are sentimentul ca si ele il privesc pe el, ca il tenteaza, ca il cheama sa le maculeze. Iar el nu poate. Pur si simplu nu poate. „Curvelor!”, ii vine sa le strige. Dar insulta ii ramane in gat. El este Scriitorul orasului. Marii autori nu injura, ei rastoarna raul totul in adancul fiintei, i-l tin strans ferecat acolo. Obosit inchide doar ochii, foile raman albe, un vis ii acapareaza somnul si i-l tranteste de pereti. Visul unei carti cu numele sau pe coperta.

               Si zilele se scurg astfel. Cu Scriitorul orasului in fata biroului sau de scriitor din centru, gandindu-se la lucruri pe care nimeni nu le poate banui, cu oameni care trec, il vad, il recunosc si-l saluta cu adanc respect. „Sa traiasca domnul Scriitor!”. Si domnul scriitor, raspunde la saluturi. Absent, superior, stanjenit.  Aura misterioasa i se prelinge pe umeri, apoi pe dosul palmelor, apoi jos, pe strada, sub forma unor picaturi.  O data la trei zile, o doamna batrana de la salubritate, trece pe acolo si face curat.

 El este Scriitorul orasului fara nume. O statuie vivanta a unei nevinovate iluzii.

miercuri, 13 decembrie 2023

Oamenii sunt frumoși

 

    Venise Crăciunul. Copii și tinerii colindau prin oraș. Familiile se strângeau în jurul meselor pline cu derivate din porc. Ca niciodată, ninsese. Orașul era alb și zgomotos ca un nou născut abia sosit pe lume. Un zumzet continuu însoțea fiecare imagine depunându-se pe retina ochilor lui Ștef, care stătea la fereastră privind departe. Adică până la blocul de peste drum. Toate ferestrele erau luminate, oameni diferiți mișunau dintr-o camera în alta, unii aveau mâinile ocupate cu platouri, alții cu cadouri. În unele apartamente se băteau deja pe burtă moși crăciuni, spre emoția și nerăbdarea copiilor care așteptau momentul în care, în schimbul unei poezii, urma să primească câte un cadou. Unii moși erau grași, alții slabi. Unii erau îmbrăcați în roșu, alții pestriț. Unii purtau barbă albă, alții o aveau deja. Unii erau haioși, alții nu. Ștef abandonă postul de observație și privi îndărătul său. Regăsi camera goală, slab luminată, în mijlocul căreia trona o masă cu un scaun. Iar la marginea dinspre ușă, un pat îngust și rablagit. În rest... în rest, nimic. Nu brad, nu preparate alimentare, nu salbe de luminițe, nu colindători, nu cadouri. Și nu familie. Avusese cândva una. Nu mai avea. Crăciunul era singurul moment al anului în care își amintea asta. În urmă cu mulți ani amintirea acesteia era mereu însoțită de un sentiment puternic de tristețe. Acum, amintirea sosea mereu singura. Grăbită, precum un poștaș care trecea doar ca să-ți lase un plic de la un expeditor necunoscut.

                Scoase din buzunar telefonul. Era singurul obiect pe care îl avea, contemporan cu vremurile. Se întinse în pat și începu să butoneze. Activă contul de facebook. Avea unul făcut de foarte multa vreme, dar doar ca să poată urmări postările altora. O făcea adeseori. Era un mod plăcut ca să-și umple timpul. Viețile altora sunt întotdeauna interesante atunci când a ta nu mai este. El nu posta niciodată, nimic. Fotografia de profil nu era a lui ci a motanului său, care murise într-o vară călcat de o mașină. Și cu toate astea contul lui avea câteva mii de prieteni. Cum ajunseseră acolo, nu știa. Găsiseră ei, pesemne, o cale. În ziua de Crăciun contul de facebook semăna mult cu blocul de peste drum. Filmulețe și fotografii cu familii fericite, cu femei frumoase și bărbați plini de putere. Brazi frumos împodobiți, mâncăruri alese, reprize de dans, sentimentul acela că oamenii nu pot trăi altfel decât împreună. Plictisitor. Intră pe contul unui domn important. Poate că era politician, poate că era o persoană publică, poate că era vreun ales al algoritmilor Meta. Postase o urare de Crăciun. Simplă, comună, ca toate urările specifice sărbătorii. Îl atrase imediat, însă, primul comentariu. „Du-te mă dracului cu urarea ta!”. Mai jos, o femeie scria și ea „ bine ca bagi porc în tine și alți moare de fome!”. Urmau într-o succesiune amețitoare: „ce meclă are ăsta.”, „ nu ești tu boul ăla prins cu amanta în mall?”, „ ajutor, n-am ce să mănânc.”, “baby, pentru 200 îți curăț tot sistemul reproducător”. Și multe, multe aidoma. Un festival de expresii de ură se derula în fața ochilor lui Ștef. Simți, în sfârșit, abia acum, că ziua de Crăciun are și pentru el farmec.. Și mai descoperi, pentru prima oară, un lucru care părea să aibă sens pentru el, unul cu care adormi într-o rână, cu capul pe lângă pernă – oamenii sunt frumoși doar atunci când urăsc.

marți, 5 decembrie 2023

Monica in camera de hotel dupa sedinta de vanzari

Sta pe marginea patului. Este trista, debusolata. Nu si-a scos inca paltonul. Alaturi, langa piciorul subtire, dezgolit, pe care nu l-a mai atins de multa vreme un barbat, geanta ei de serviciu este rasturanta. Priveste spre fereastra. Afara ninge frumos. Privirea ei trece printre fulgii albi si se fixeaza pe zidul gri al cladirii de vis a vis. Acesta se infioara, insa foarte putin. A fost ultima ei zi in organizatie. Au ridicat-o in picioare, i-au reprosat rezultatele slabe la vanzari, modul ineficient in care si-a condus echipa, lipsa de implicare, dezinteresul. Nu era asa, fireste ca nu era asa. Isi spunea ca, la urma urmei, nu e un capat de tara. O va lua de la capat. Va merge la interviuri si isi va gasi un job mai bun. Poate isi va deschide un birou de consultanta. Poate isi va lua un an sabatic si se va odihni. Poate se va apuca de scris. Sau de pictat. Sau va pleca departe. Va pleca atat de departe incat sa nu o gaseasca nici propriul sine. Duse mana la buzunar dupa telefon, dar abandona gestul la jumatatea drumului. Nu, mama nu trebuie sa stie asta. Ii va spune, dar altadata. Ar fi sunat iubitul dar isi aminti ca nu mai are unul. Ultimul i-a reprosat ca il inseala cu planul ei de cariera. Simte ca trebuie sa mearga la baie, dar nu indrazneste. S-ar vedea in oglinda si ar plange. Nu ii place sa planga. Se simte singura. De fapt, este singura. Ea este Monica despre care nimeni, niciodata, nu va scrie o poveste.