trec

 

Senzația aceea apăsătoare care definește expresia ”trec zilele„ Una după alta. Nu mai am obiective pentru că, mai întâi le-am atins pe toate, apoi e prea târziu ca să-mi proiectez altele. La ce bun? Drept urmare, nu am motive, așadar nici motivație. Trec zilele... mă trezesc dimineața, mă ridic cu greu din pat, opresc ceasul de pe telefon (pentru că mă trezesc întotdeauna înaintea lui), îmi fac o cafea apoi mă pregătesc să merg la serviciu. Ajung acolo cuminte, îmi fac treaba, uneori glumesc cu colegii, alteori nu. Dar prefer prima varianta pentru că e funny și pentru că uit că... și ziua aceea trece. Respect regulile și ierarhiile, evit să am idei, evit conflictele și apropierile. Oamenii trebuie ținuți întotdeauna la distanță. Dacă îi lași să intre, își fixează imediat rădăcinile. Și, chiar dacă ei pleacă într-un final, rădăcinile rămân. Putrezesc și infestează. Astfel îți putrezește și sufletul. Nu scapă nimeni de asta. Toți avem rădăcinile altora putrezite în suflet, toți ne-am lăsat propriile rădăcini să putrezească în sufletele altora.  

Seara nu mai sunt atât de ocupat. Aud din nou hârșâitul metalic al zilelor care trec. Ar trebui să faci ceva, spun cei mai tineri. Ar trebui să fii surd, spun cei mai bătrâni. Ar trebui să se oprească, poate, pur și simplu. Sau să nu fii pornit niciodată în această călătorie în care nimeni nu primește niciodată o hartă.

Am apnee. Noaptea, în somn, respirația mi se oprește pentru câteva secunde apoi, prin cine știe ce minune a programului genetic, revine. În fiecare dimineață, înainte de a mă ridica din pat, mă întreb. Câte au fost? Cât de lungi? Și care va fi cea mai lungă, ultima.

Între timp, zilele trec.

Cand am simtit prima data ce inseamna dragostea?

 Aveam 11 ani, eram intr-o tabara, in ultima zi, cand toti copiii aveau bagajele facute si asteptau cuminti in holul mare al salii de mese sa plece, fiecare in judetul sau orasul de unde provenea. Acolo am vazut prima data o fata (mai mare, avea 14 ani) plangand in bratele unui baiat. Ea era din Constanta (imi amintesc bine chiar si chipul ei) iar el… nu stiu, din alta parte. Se imprietenisera inca din prima zi, erau nedespartiti la masa, la activitatile din tabara, seara inainte de culcare. Realizez abia acum ceea ce nu puteam atunci, desi simteam in interior ceva ce nu mai intalnisem niciodata. Ceea ce traiau cei doi (probabil prima oara) ajungea prin habar nu am ce magie si la mine. Ma nelinistea, ma facea sa ma simt inconfortabil, ma patrundea si atingea locuri crude inca, despre care habar nu aveam ca exista inside. Si nu doar le atingea, ci facea in asa fel incat acestea sa se intinda si sa se dezvolte in ceea ca urma sa devina mai tarziu, universul meu emotional si erotic. Lacrimile acelei fete care experimenta pentru prima oara in viata ei nu doar frumusetea indragostirii ci si suferinta unei despartiri curgeau de-a dreptul in sufletul meu. Asa asezat pe o valiza din carton, asteptand, fara sa imi dau seama ca voi ajunge acasa aproape un altul. Ca si ea.

M-am intrebat uneori ce mai face ea acum. Cum a depasit momentul acela, cum a crescut, cum a ajuns in bratele altui barbat. Sau in bratele altora. Daca i-a iubit, daca li s-a daruit. Daca a plans dupa ei, sau doar s-a resemnat. Daca a albit, daca a crescut copii, daca si-a pastrat sensibilitatea aceea care isi gasise oglinda in ceea ce simteam alaturi de ea, atunci in 1978 in tabara de la Valenii de Munte. Daca isi mai aminteste ce si mai ales cum imi amintesc si eu – martor neinsemnat al unei minuni. Si, indiferent ce a trait dupa aceea, cred ca a fost doar o lunga si neintrerupta nedreptate.

PS: simt ca mai este nevoie de o propozitie, una de final, o concluzie frumoasa, de scriitor. N-o am. Ea a plecat, probabil, odata cu fata aceea, la Constanta.

Omul care știa

Era o oră în jurul prânzului. Poate mai devreme, poate mai târziu. Strada nu era mai animată ca altădată. Oamenii mergeau de colo colo, împinși de micile nevoi ale zilei. Priveau vitrinele, se uitau la ceasuri sau vorbeau repeziți la telefon. Grăbiți, tot mai grăbiți. Printre ei se strecura discret și domnul acela distins. Nu puteai să nu îl observi. Ținea o mână în buzunar. Purta o haină lungă, perfect călcată, desfăcută la nasturi. Iar pe cap purta o pălărie gri cu boruri largi. Gura lui schița un zâmbet pe care ușor îl puteai confunda cu o grimasă. Nu părea interesat de ceva anume. Răspundea absent la saluturi printr-un deget împingând ușor în sus pălăria. Parcurse astfel o distanță lungă fără să trădeze a fi interesat de ceva anume. Ajuns la capătul străzii, se opri. În față se deschidea o intersecție. Privi în stânga, privi în dreapta, se gândi un pic și se întoarse. Reluă traseul în sens invers. Aceeași mulțime pestriță, aceeași oameni căutând ceva, grăbindu-se undeva, călcând nervos nu doar trotuarul ci și timpul. Acesta li se strecura printre picioare precum o viperă care se hrănește cu graba lor. Le inocula veninul lipsei de sens. Ei nu simțeau, dar procesul degenerativ se accelera cu fiecare “am ceva de făcut”. Domnul distins înainta fără să se grăbească. Călca egal, așa cum îi era egal că nu avea o țintă. Era singurul de pe strada aceea pe care șarpele timpului, nemulțumit și incitat, se cățără. I se târî pe gamba piciorului stâng, apoi pe șold, apoi pe trup, pe umăr... ținea gura larg deschisă, nemișcat și hain, cu colții aproape lipiți de gâtul omului, așteptând. Dar el știa, el știa...