E timpul

sa ne bucuram prieteni, sa ridicam bratele in aer si sa aducem exaltati ode fierbinti celui care ne-a pus in fata oglinda aceea care, privind-o, am descoperit ca nu reflecta de fapt nimic, suntem liberi, nu apartinem nimanui si incepem sa invatam ca nici nu ne pasa, totul e atat de in regula, stam cu perfectiunea la masa si o tragem de mustatile lungi si slinoase, perfectiunea e cah,  moartea nu ne mai infricoseaza, asteapta la marginea drumului cu hainele ei ponoste, rupte, prin care i se vad picioarele subtiri si paroase, ridica mana si cu degetul indoit se roaga de fiecare ca sa o ia in spate in lunga calatorie in care ne-am aliniat cu totii, pe bune man, la ce mai e buna moartea daca poti rataci vesnic si singur prin propria negare, si nimeni nu se opreste, nimeni n-o ia cu sine, hei, striga ea, hei nerecunoscatorilor, agita prin aer bratele osoase, negrul din orbitele ochilor se aprinde, pe frunte i se aduna riduri, se indreapta din umeri de pe crestet incep sa curga manunchiuri de serpi, care se subtiaza si se subtiaza pana raman doar plete blonde, obrajii prind carne si culoare, din gat ii ies cantece tulburatoare, ce frumusete, Doamne ce frumusete, exclama vartejurile de praf lasate in urma de pasi nostri grabiti si indiferenti la vesnica reintoarcere, cea care se intampla intotdeauna prea tarziu

E despre atunci cand

nu mai cant pentru nimeni, cand localul e gol, barmanul motaie cu capul greu pe brate si paianjenul din coltul intunecat peticeste plictist aceeasi panza, cand noaptea de afara este una care nu aduna ci risipeste, cunosc pasii pe care o sa-i fac pana la iesire, cunosc privirea pe care o voi arunca in urma inainte sa ies, stiu ca nu voi vedea decat scaunul pe care am stat inainte, de cateva ori, in trecut, m-am vazut si pe mine desi nu am scris niciun cantec despre asta, poate intr-o zi o s-o fac man, poate intr-o zi o sa scriu un cantec despre mine, despre singuratate si despre magia care ne leaga precum o casatorie incheiata in fata unui zeu distrat, fara inele, fara martori, fara juraminte, doar cu senzatia ca se intampla ceva pentru totdeauna si totul parand atat de familiar, atat de comun incat ne lipsim de orice ceremonie, singuratatea mea si cu mine, despre care nu am scris niciun cantec, imi spun ca o s-o fac intr-o zi, ea imi spune ca nu, formam un cuplu ciudat, lumea nu ne saluta pe strada pentru ca nu ne vede, prietenii nu ne viziteaza pentru ca nu ii avem, parintii nu ne suna pentru ca nu apartinem nimanui, venim de nicaieri catre nicaieri si asta e actul nostru de identitate, e locul nostru intr-o lume care se topeste si se scurge intr-o alta lume care se topeste si se scurge intr-o alta lume ca si cum ar apartine unui cantaret de blues si singuratatii lui venind de nicaieri catre nicaieri...

Am vrut sa cant

despre ura, despre raul care creste in noi precum o pereche de aripi cu solzi si care nu ne inalta ci ne izbeste de pamant, tin chitara asta in mana si nu reusesc sa scot nicio nota, niciun cantec nu se va naste vreodata in gloria a ceea ce ne defineste  si ne desparte de a fi oameni, raul din mine vrea sa imbratiseze raul din voi, aripile noastre flutura unele langa altele dar nu reusesc sa se atinga pentru ca bucata asta de lemn ne impiedica, in momentul acesta imi urasc chitara, urasc lupta ei inocenta si eroica impotriva a ceea ce ar trebui sa insemne lupta cu mine insumi, ea e mai buna decat mine, cantecele mele sunt mai bune decat sufletul meu, de acolo de unde ies, murdare, triste, strecurandu-se printre muntii de carbune si flegma, intr-o zi o sa mi-o asez la picioare si o sa-i dau foc, o s-o privesc injectat cum arde, o sa dansez draceste in jurul ei, flacarile m-ar cuprinde si pe mine printr-un gest plictisit al providentei,  apoi compusul s-ar stinge si odata  asta s-ar incheia o fireasca poveste in care invingatorul nu ia nimic

Nu simti

ca stationezi in suspensie prietene? nu ai impresia ca fluviul timpului nu mai curge pe sub talpile tale, nici pe deasupra ta, ci printr-o albie paralela la care privesti indiferent fara sa il recunosti, fara sa iti dai seama ce dracului e chestia aia care pluteste disperata in valtoare si aduce atat de mult cu viata ta? Cineva s-a plictisit, a cules nuiaua aceea noduroasa de pe jos si a infipt-o in roata lumii oprind-o, toate vocile au tacut si o liniste primordiala s-a asternut peste ele, copiindu-le formele, ca niste fantome arata vocile noastre, ca niste demoni care nu mai sperie pe nimeni decat propria imagine din oglinda, eventual, mi se face un dor imens de intrebarea tu ce cale ai apucat man, tu unde o sa te duci, e senzatia aceea a caderii intr-un gol fara fund pe care am vazut-o intr-un film in copilarie si m-am speriat, m-am speriat atat de tare man incat mi-e teama ca voi muri cu imaginea aceasta in minte, dar stiu ca mai e pana atunci, ca sa mori trebuie sa te indrepti intr-acolo, pentru ca, nu, moarte nu vine ca sa te culeaga ci te asteapta, rabdatoare si rapace, mestecand tutun si cantand blues, stiu ca intr-o zi cineva va avea suficient curaj sa coboare din carul acesta alegoric cu personaje apocaliptice si va extrage nuiaua din masina, aceasta se va urni din nou si fericiti ne vom recapata glasurile, fervoarea indecenta cu care la final, coboram ca sa ne topim.

Am avut un vis,

o voce imi spunea, tu o sa scrii intr-o zi cel mai frumos cantec pe care l-a auzit vreodata urechea omului, te vor adula, il vor canta cu totii la petrecerile de nunta,  la botezuri si intotdeauna la funeralii, mamele isi vor adormi copiii cu el, tatii isi vor adormi dorintele, barbatii isi vor cuceri iubitele cantandu-l pe sub ferestre live, sau prin share link in ferestrele private de messenger, pasarile cerului se vor opri din zborul lor si vor pica de admiratie, bisericile nu I se vor mai inchina lui Dumnezeu, imi spunea vocea, ci vor inventa ritualuri in care credinciosii vor fuma iarba si isi vor aminti melancolici de primele iubiri, adica de toate caci toate iubirile sunt ca primele ba chiar mai frumoase,  cantecul tau va intra in repertoriul marilor interpreti ai lumii, il vor canta si Metallica si Stevie Wonder, si Keiko Matsui si Peter Gabriel, ba chiar si Keith Emerson din groapa si David Bowie, sau mai exact cenusa lui care va pluti prin atmosfera, ne va intra prin nari si plamani si de acolo in suflete, Absolute Beginners alike, spunea vocea aceea, care de fapt canta, iar eu ascultam fermecat notele si ma intrebam, in somn, cu bale la gura,  de unde atata delicatete si putere in acelasi timp, de unde atata sensibilitate si am vrut sa ii spun ceva, adica sa-i cant la randu-mi, sa-i multumesc, sa-ti platesc cu bani as fi vrut sa-l intreb, sau, daca e prea mult, macar sa-ti ofer la schimb sufletul, l-am oferit cu fiecare cantec pe care l-am cantat fiecarui om care m-a ascultat, nu e mare lucru, dar cantecul lui, ca orice alt mare cantec, s-a terminat dupa 3:49 minute, atat dureaza o minune dintr-un vis despre lucrurile  care, de fapt, nu se vor intampla niciodata

In scoala primara

tovarasul invatator Mitrache ne batea cu rigla de lemn la palme daca nu invatam lectia, acasa tata ne spunea ca o meritam si ca era ok daca ne lovea de mai multe ori, bataia e rupta din Rai spunea tata, sper sa se convinga acum cand a ajuns acolo, intre timp aici traim in lumile noastre mici, complici cu propriile noastre temeri privind prin membranele transparente unii la altii si la materia neagra care ne desparte si de unde banuim, doar banuim, ca intr-o zi va izbucni, asemeni unui Bing Bang, ceea ce doar s-a anuntat a fi , inainte prin scrieri si zvonuri subversive,  fericirea, nimic este totul iar asta e tot ce ne defineste, extremele locuiesc pana la urma la aceeasi adresa, alegerea e doar o forma de a negocia inca putin timp, un pic de indoiala, poate si ceva tristete,  toate acestea ard in scurta si incandescenta noastra trecere prin fata lui Dumnezeu atunci cand isi clateste ochii cu focurile de artificii ale unor existentelor noastre izbucnite pe cer si care, la final, lasa in urma un miros despre care tovarasul invatator Mitrache l-ar fi catalogat drept caracteristic lasandu-ma sa ma intreb pentru totdeauna daca asta inseamna frumos sau urat

Cel mai frumos moment

dintre toate momentele din lume este acela cand stam in pat si curat o portocala, o fac felii si iti dau sa mananci si tu imi spui ca nu mai poti

dintre toate stilurile din lume cel mai frumos este surrealism, pentru ca lumile si figurinele nu-si apartin niciodata desi traiesc impreuna pentru totdeauna, asa ca noi doi

dintre toate costitele din lume cel mai mult imi plac cele de la Steak House Grivitei, pentru ca muscam din ele in timp ce calcam pe cojile de alune de pe jos si noi credem ca e  ca si cum ai calca pe stele

dintre toate momentele din lume cel mai frumos e cand fumam in pat si scrumam intr-un pahar din plastic umplut cu apa care se varsa iar eu spun ca din vina ta dar tu nu recunosti

cel mai frumos loc din lume e straduta ingusta din Constanta cand o coboram noaptea in drum spre mare si tu spui pis pis pisicilor care lenevesc acolo dar ele fug

cel mai trist moment din lume este cand imi spui ca te doare in partea dreapta si ca te-a muscat tantzarul cel rau de cot si imi arati si eu sarut durerea si muscatura si nu te vindeci dar ma minti ca e mai bine iar eu stiu ca nu e mai bine si schimb subiectul

dintre toate  momentele din lume cel mai frumos este cand ascultam muzica pe telefon si se opreste la jumatate si-mi spui ca nu mai ai net asa ca o sa dansam fara muzica si chiar dansam fara muzica pana revine netul si nu mai dansam doar ascultam

cel mai frumos moment dintre cele mai frumoase momente din lume este atunci cand intram in pat si traversam tacuti si febrili asteptarea aceea pana cand ne luam in brate si ne iubim 

Cea mai frumoasa urare din lume este cand imi spui noapte buna iar eu adorm si visez o noapte buna

De cateva zile

le cant unor disperati, stau inghesuiti in spelunca asta unii in altii, ma privesc fix si nu pentru ca sunt genial sau pentru ca transmit emotie ci pentru ca ei cred ca sunt singurul lucru din jur care nu le-ar putea face vreun rau, le e teama sa priveasca in stanga, le e teama sa priveasca in dreapta, le e teama sa se priveasca unii pe altii, nu stii niciodata la ce sa te astepti atunci cand esti tentat sa privesti un alt om, poate te ucide, poate te iubeste, nimic nu pare convenabil atunci cand un om trebuie sa stea langa un altul, insa pe ei ii tine aici o frica mai mare, frica in care se topesc fricile lor mici si neinsemnate,  frica uter, frica mama, cea care te ia in brate si te mangaie, te leagana si-ti sopteste cu voce calda, "nu ti se poate intampla nimic cat esti cu mine copilul meu", si nu stii ce sa crezi, pentru o clipa ai senzatia ca esti copilul ei, te bucuri, zambesti, apoi de nicaieri te cuprinde sentimentul acela de nesiguranta, bratele care te tin de fapt te strang, mama nu te hraneste cu sanul ci ti-l indeasa in gura si te sufoca, vocea nu e calda ci fierbinte, cuvintele curg spre urechile tale precum o lava si vrei sa scapi, vrei sa fugi, dar esti mic, esti prea mic, n-o sa cresti niciodata atat de mare incat sa te rupi, sa te eliberezi, mi-e mila de ei, le cant cu vocea fricii mama si toti ma privesc doar pe mine pentru ca ei cred ca sunt singurul lucru din jur care nu le-ar putea face vreun rau.

Esti prost,

esti atat de prost incat faptul ca esti si gras te face simpatic, drept urmare n-am sa te ucid ci am sa-ti cant un blues, blues-ul prostului care  nu stie despre sine mai mult decat stie sinele despre prost, o sa ti-l cant tare pentru ca sunt furios, sunt furios pentru ca existi, pentru ca-mi inspiri fumul care-mi iese pe gura dupa ce trag din tigara asta blestemata, bai, fumul asta e sfant, e fumul care scoate din mine fragmente inegale din speranta de viata, e fumul care ma omoara lent si drept urmare e fumul care trebuie sa urce in tavan si de acolo la Dumnezeu, asemeni unei solii de pace, a unei scrisori de impacare, iar tu mi-l respiri prostule, comiti pacatul suprem al intalnirii cu mine, n-am sa te uit, intr-o zi o sa-ti compun un cantec, cel mai frumos cantec posibil, unul despre un prost imposibil, o sa te fac nemuritor, o sa obosesti, o sa vrei sa te disipezi prin materia cosmica, infricosat si dezorientat, si n-o sa poti prostule pentru ca te-am legat eu in cateva note, numai eu stiu care, n-o sa le dezlege nimeni misterul, n-o sa le gaseasca nimeni cheia, prostule, nemuritorule, nesfarsitule, esti atat de prost incat mi-as dori sa fiu savant renumit si sa scriu despre tine o teza de doctorat pentru care sa cuceresc premiul Nobel, te-as lua cu mine si in timp ce as ridica deasupra capului cacatul ala de trofeu in fata cremei desteptilor lumii, te-as apleca apoi te-as lovi cu el in cap in mod repetat, tare, foarte tare si ar vedea uimita o lume intreaga cum din tartacuta aia a ta de prost nu se scurge de fapt nimic ci, tarziu foarte tarziu, ar iesi un fir subtire ca de fum de tigara, care ar urca la cer, asemeni unei solii de pace, a unei scrisori de impacare, pana la Dumnezeu care, plictisit, te-ar ierta.