Oamenii se tem

de marea lor trecere dincolo in timp ce se bucura de mica lor viata, si asta este pe scurt istoria epocilor pe care le-am parcurs din generatie in generatie fugarind o himera, sau fiind fugariti de una,  nimeni nu scapa de sentimentul tacut al neputintei, nimeni nu i se impotriveste, ne nastem docili, tragem in piept din sanii mamei tot ce are ea mai toxic, dependenta, slabiciunea si tristetile perene cu care se insoteste odata cu primul orgasm, odata cu ultimul, suntem egali in fata lucrurilor care ne fac diferiti, purtam cu noi diferite forme de orbire, unii ca pe niste poveri, altii ca pe niste trofee, lumina nu e decat o forma de revolta a intunericului caruia ii disturbam pacea, suntem cantecul de lebada al ordinii si tot ce ne defineste mai bine este scarba, scarba e numele omenesc al perfectiunii, e contributia speciei la expansiunea Universului, ca si la stingerea lui, slefuim la ea precum sculptorii antici la statuile femeilor pe care le voiau vii si numai pentru ei si pe care le spargeau inainte de a le fixa pe soclu, scarbiti,  iar cand ne impotrivim o facem esuand intr-un cantec, sau intr-un poem, sau o pictura, asa cum fac eu acum privindu-va ochii injectati, rautatea disimulata in zambet, gesturile de curtoazie si in cei 10 lei pe care mi-i strecurati in buzunarul de la piept si nu pentru ca songurile mele va emotioneaza ci pentru ca va intareste credinta ce emotia sucks, totul e atat de lipsit de sens iar lucrul acesta face atata zgomot, as vrea ca intr-o zi din corzile chitarii mele sa nu iasa un cantec ci un inger care sa vi se urce pe umeri, sa va apuce de gat si sa vi-l rupa

Sunt un artist onest

asta inseamna mult astazi, adica nu mai am o iubita pentru ca acasa nu i-am mai cantat, a plecat si m-a uitat, nu mai am prietenii pe care, de fapt, nu i-am avut niciodata, nu mai pot distinge scuipatii pe care ii iau zilnic de la insii care vin aici si cred ca nu produc un act artistic ci unul razboinic de stropii de ploaie care vin odata cu toamna, imi tin banii cash intr-o batista, nu sunt multi, de fapt nici nu stiu cati am, nu-i numar niciodata, probabil nu-mi trebuie dar uneori vreau sa fiu un om normal, asa ca voi, iar pentru voi normalitatea se masoara in bancnote mici cu care cumperi mereu cate ceva, satisfaci o nevoie, n-am griji, sunt fericit si sunt atent sa ascund asta sub repertoriul meu patetic, la finalul fiecarei reprezentatii femeile plang, sunt triste si le curg mucii, ii sterg cu batiste albe parfumate pe care le abandoneaza pe mese, le culeg inainte sa plec, le ascund si, retras undeva, le miros, mucii lor se intind pe fata mea si o imbratiseaza, serile mele, un raport erotic cu scuipati si muci, pe care, la final, ploia venita odata cu toamna, ii spala, ajung acasa singur, curat si mantuit, ma uit la icoana din perete, acolo vad un alt artist onest oarecare, intins pe o cruce, spunandu-si rolul, luandu-si portia de scuipati si muci, intr-o zi o sa vina sa ma ia si pe mine ingerul care l-a luat si pe el, stiu ca va veni, ma va ridica de pe jos si mi va spune "gata, s-a terminat aici", si voi pleca, asa cum pleaca orice artist onest, fara sa stie nimeni decat foarte tarziu cand se vor intreba cu totii daca a fost cu adevarat sau doar s-a imprastiat asa un zvon, un zvon ca un scuipat.