Venise Crăciunul. Copii și tinerii colindau prin oraș. Familiile se strângeau
în jurul meselor pline cu derivate din porc. Ca niciodată, ninsese. Orașul era
alb și zgomotos ca un nou născut abia sosit pe lume. Un zumzet continuu însoțea
fiecare imagine depunându-se pe retina ochilor lui Ștef, care stătea la
fereastră privind departe. Adică până la blocul de peste drum. Toate ferestrele
erau luminate, oameni diferiți mișunau dintr-o camera în alta, unii aveau mâinile
ocupate cu platouri, alții cu cadouri. În unele apartamente se băteau deja pe
burtă moși crăciuni, spre emoția și nerăbdarea copiilor care așteptau momentul în
care, în schimbul unei poezii, urma să primească câte un cadou. Unii moși erau grași,
alții slabi. Unii erau îmbrăcați în roșu, alții pestriț. Unii purtau barbă albă,
alții o aveau deja. Unii erau haioși, alții nu. Ștef abandonă postul de observație
și privi îndărătul său. Regăsi camera goală, slab luminată, în mijlocul căreia
trona o masă cu un scaun. Iar la marginea dinspre ușă, un pat îngust și rablagit.
În rest... în rest, nimic. Nu brad, nu preparate alimentare, nu salbe de
luminițe, nu colindători, nu cadouri. Și nu familie. Avusese cândva una. Nu mai
avea. Crăciunul era singurul moment al anului în care își amintea asta. În urmă
cu mulți ani amintirea acesteia era mereu însoțită de un sentiment puternic de tristețe.
Acum, amintirea sosea mereu singura. Grăbită, precum un poștaș care trecea doar
ca să-ți lase un plic de la un expeditor necunoscut.
Scoase din buzunar
telefonul. Era singurul obiect pe care îl avea, contemporan cu vremurile. Se întinse
în pat și începu să butoneze. Activă contul de facebook. Avea unul făcut de
foarte multa vreme, dar doar ca să poată urmări postările altora. O făcea
adeseori. Era un mod plăcut ca să-și umple timpul. Viețile altora sunt
întotdeauna interesante atunci când a ta nu mai este. El nu posta niciodată,
nimic. Fotografia de profil nu era a lui ci a motanului său, care murise într-o
vară călcat de o mașină. Și cu toate astea contul lui avea câteva mii de
prieteni. Cum ajunseseră acolo, nu știa. Găsiseră ei, pesemne, o cale. În ziua
de Crăciun contul de facebook semăna mult cu blocul de peste drum. Filmulețe și
fotografii cu familii fericite, cu femei frumoase și bărbați plini de putere. Brazi
frumos împodobiți, mâncăruri alese, reprize de dans, sentimentul acela că
oamenii nu pot trăi altfel decât împreună. Plictisitor. Intră pe contul unui domn
important. Poate că era politician, poate că era o persoană publică, poate că
era vreun ales al algoritmilor Meta. Postase o urare de Crăciun. Simplă, comună,
ca toate urările specifice sărbătorii. Îl atrase imediat, însă, primul
comentariu. „Du-te mă dracului cu urarea ta!”. Mai jos, o femeie scria și ea „
bine ca bagi porc în tine și alți moare de fome!”. Urmau într-o succesiune amețitoare:
„ce meclă are ăsta.”, „ nu ești tu boul ăla prins cu amanta în mall?”, „
ajutor, n-am ce să mănânc.”, “baby, pentru 200 îți curăț tot sistemul reproducător”.
Și multe, multe aidoma. Un festival de expresii de ură se derula în fața ochilor
lui Ștef. Simți, în sfârșit, abia acum, că ziua de Crăciun are și pentru el farmec..
Și mai descoperi, pentru prima oară, un lucru care părea să aibă sens pentru
el, unul cu care adormi într-o rână, cu capul pe lângă pernă – oamenii sunt frumoși
doar atunci când urăsc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu