As fi vrut

sa-i scriu, "stii sunt aici, in vechea noastra camera de hotel, vii?", sa astept sa-mi raspunda, iar ea sa nu-mi scrie, sa ma lase sa ratacesc in tacere, in nerabdarea mea masurata, pe care o urasc pentru ca e astfel, iar mai incolo sa aud cum bate la usa cu degetul subtire, indoit si delicat, usor nervos si neincrezator, sa ii deschid,  sa ne privim ca si cum ne vedem pentru prima oara, sau pentru ultima, sa ii pun degetul pe buze inainte de a incerca sa spuna ceva, sa ii apuc mana, sa o trag dupa mine inauntru, sa ne intindem in pat, asa imbracati, sa o imbratisez, sa ma imbratiseze, sa-mi ascund fata intre sanii ei, iar ea sa-mi mangaie umarul drept aproape de gat ca si cum asa s-a intamplat mereu inca de la facerea lumii, sa oftam impreuna, apoi, privind separat tavanul, sa aprindem cate o tigara din pachetul ei,  ca intotdeauna de la facerea lumii, sa suflam fumul, fumul sa urce si noi  sa urcam dupa el spre fereastra crapata de la etajul 8, apoi dincolo de fereastra, apoi deasupra orasului Bucuresti, cel care ne-a dat, cel care ne-a luat...