Am închis pe la două dimineața. Se făcuse frig, așa cum se face toamna de obicei, afara în oraș și înăuntru în suflete, cum ar spune colegul meu gay, citând de pe tik tok. Străzile erau ude. Asfaltul purta pe pielea lui reflexiile felinarelor ca niște cicatrici. Orașul, la o oră ca asta, respiră altfel: mai încet, mai sincer, obosit, ca un boxer bătrân care încă mai stă în picioare după un meci pierdut. Și sângerează.
Iar barul mirosea a lemn vechi, a whisky vărsat și
a fum de țigară stinsă pe jumătate.
Ultimii doi clienți erai corporatiști. Genul acela
de oameni care poartă cămăși scumpe cu nasturii nedesfăcuți și arborează zâmbete
care nu conving, de fapt, pe nimeni. Ei vin aici pentru că locul e destul de
ieftin încât să nu le pese și destul de scump încât să creadă că beau ceva
special. Vorbeau tare, cu voci stridente, ca niște motoare care trag aer prin niște
filtre înfundate. Îi auzeam fără să îi ascult. Nimic nu este mai plictisitor
decât dialogul dintre doi oameni de afaceri amețiți. N-au haz, dar consuma.
Abia asta are haz.
La masa lor, un scaun liber. Scaunul ăla nu e un
simplu obiect, pentru că are o poveste. Povestea scaunului fără rost. Pentru
că, nu știu cum s-a întâmplat dar, de când lucrez aici, nu l-a ocupat nimeni
niciodată. S-au perindat prin barul ăsta mii de inși, inse, grași, slabi,
grupuri masive sau clienți rătăciți dar niciunul, niciodată nu s-a așezat
acolo. Am pariat cândva cu colegul meu. Eu am pus miza pe ”niciodată”, el pe
”se va întâmpla într-o zi”. Dacă pierd, îi cedez bacșișurile pe un an, dacă
pierde se însoară cu o femeie. Și îi face doi copii. Straight amândoi!
Piesa e construită din lemn masiv, înnegrit de ani
de povești și tutun. Am scris tutun? Ei bine, la noi se fumează. Chiar dacă
numai în poveste. Tutunul este ingredientul minune dintr-o poveste. Cum să
povestești fără să fumezi? Cum să privești ochii celui care te ascultă dacă nu
prin perdeaua fumului de țigară? Oamenii sunt frumoși în ceață. Sunt seri în
care am senzația că el, scaunul fără rost, decide unde se așază oamenii, că el
știe când să scârțâie ca să taie un râs prea fals sau să întărească o tăcere
grea.
Cei doi își aruncau nemulțumirile pe masă ca pe niște cărți proaste. Îi auzeam, v-am spus deja. „Bugetele sunt o mizerie, dragă”, spunea unul, un tip cu ochelari și cravată șifonată. „Nimeni de sus nu știe ce se întâmplă în tranșee.” Celălalt, mai tânăr, cu părul dat perfect pe spate, râdea scurt: „Dă-le naibii de bugete. Joacă jocul. În tranșee e mai cald decât crezi.” I-am mulțumit Domnului, în care cred doar când mi-e rău sau zbor cu avionul, că nu aveam la îndemână o pușcă. Spălam la pahare fără să-i privesc, dar fiecare cuvânt îmi cădea în urechi ca picăturile de apă care găsesc fisuri în acoperiș. Scaunul fără rost a scârțâit impacientat atunci când vântul de afară a deschis ușa. Un sunet strident, care i-a făcut pe cei doi să-și întoarcă privirile o clipă, ca și cum ar fi fost cineva acolo, nevăzut.
Colegul meu gay, sprijinit de tejghea, ștergea
același pahar de cinci minute. Arăta a artist care lucrează la o operă de artă.
Am vrut să îl ironizez și să îi spun că atunci când va fi gata o să i-l cumpăr
eu. Dar era târziu. La ora doua noaptea până și ironiile merg la culcare. Lumina
galbenă îi tăia obrajii în felii subțiri de oboseală. Mi-am amintit cum, cu ani
în urmă, eram și noi la fel ca ei: cu costumele prea strâmte, cu glumele
cinice, cu bonusurile pe care le beam într-o singură seară. Aș putea spune că
îmi aminteam cu plăcere, dar nu. Îmi aminteam neutru, așa cum îți amintești de
a doua iubire, de a treia, de celelalte.
Afară, un tramvai vechi a trecut huruind. Curios,
de regulă la ora aia tramvaiele nu trec. Vibrația lui a făcut scaunul să se tresalte
din nou. O mișcare atât de insesizabilă, dar în liniștea aceea părea a fi un
semnal. O fereastră aburită reflecta luminile străzii, ca printr-o pânză prost
întinsă. Mă uitam la scaunul fără rost, îmi plăcea să cred că și el se
uita la mine. Prezența lui mă scutea de multe ori de momentele de plictiseală
sau de stress. Într-o zi am evitat să pocnesc un client beat care mă acuza că îl
păcălisem la rest. Era atât de beat încât uitase că plătise cu cardul. Înainte
să ridic pumnul, am privit spre obiect, care dacă ar fi avut viață mi-ar fi
spus, ”lasă-l, mă, e doar beat”. L-am
lăsat. Povești mărunte, relevante pentru oameni mărunți.
Între timp, cei doi corporatiști au hohotit din
nou. Aveau un râs sec, gol, dar sigur pe el. Râsul oamenilor care știu că totul
e un joc trucat, dar continuă să joace. Pe moment, i-am urât puțin, poate
pentru că m-am revăzut în ei. Mi-a trecut imediat, prietenul lemnos se foia
deja nemulțumit. ”Lasă-i, mă!” Nu peste multă vreme au cerut nota. Unul a scos
un card expirat, iar celălalt a descoperit că a depășit limita. Au zâmbit
stânjenit. Colegul meu le-a zis ușor prea grăbit, ”vă știu, veniți mâine cu
cash; nu e problemă”. Am simțit cum scaunul scârțâie, protestând. Și nu doar
imaginația mea. Dar mi s-a părut că obiectul ăla vechi cerea o mică răzbunare.
Așa că am adăugat, ”Luați sticla asta de whisky, penalitate. Și astea două
pachete de țigări. Azi împart generozitatea pentru tata, e sus în ceruri și vă
așteaptă. Mâine plătiți tot.” Le-am aruncat pachetele. Nu au protestat. Scaunul
a trosnit scurt când s-au îndreptat spre ieșire. Aducea a hohot scurt,
satisfăcut.
Imediat ce cei doi s-au pierdut în noapte, în bar
s-a așternut liniștea. Eu tăceam, colegul tăcea, scaunul fără rost tăcea,
universul tăcea – singurul lucru pe care știe să-l facă, by the way. Dincolo de
geam, asfaltul ud strângea orașul într-o îmbrățișare rece. Un câine vagabond
traversa grăbit strada, iar tramvaiul întârziat, ajuns acum la depou, nu mai
respira. Colegul gay a lăsat paharul jos și s-a uitat la mine. Ochii lui ascundeau
oboseala întregii comunități. Cât să lupți? Și, în fond, pentru cine? Nu am
vorbit. Uneori, tăcerea spune mai multe.
M-am apropiat de masa celor care abia plecaseră.
Am strâns paharele goale și am ridicat scrumierele pline. În trecere am atins
scaunul. Lemnul lui era cald, de parcă păstrase toată energia din seara care se
pregătea să meargă la culcare. Căci ce sunt diminețile, dacă nu ora de somn a
nopților pierdute. M-am gândit că scaunul ăsta știe mai multe povești decât
toți oamenii care l-au ocolit. O fi având frustrări din cauza aceasta?
Am stins luminile una câte una. Colegul plecase
înaintea mea. Înainte de a stinge ultimul bec, am mai aruncat în jur o privire.
Doar scaunul mai rămăsese în semiîntuneric, proiectând o umbră alungită pe
podea. Umbra semăna cu o siluetă aplecată. Semăna un om obosit care pleacă
acasă după o zi lungă. Semăna cu mine.
Pe drumul spre casă, orașul m-a primit cu
respirația lui umedă. Ca o a doua mamă. Sau iubită. Blocurile înalte păreau
niște sentinele mute. O mașină de gunoi a trecut cu un geamăt metalic.
Deasupra, cerul era cenușiu. Câteva stele se încăpățânau să lumineze. M-am
gândit la scaunul fără rost și la felul în care ne judecă, în fiecare seară. Fără
cuvinte. M-am gândit că poate fiecare oraș are un astfel de martor mut: un
scaun într-un bar, o bancă într-un parc, o ușă care scârțâie la subsol, o
statuie în fața unui liceu. Obiecte care observă, dar nu spun nimic. Doar ne influențează
viețile subtil, precum un curent de aer care închide o ușă exact la timp.
Iar, chiar înainte ca tuciuriul cerului să înceapă
să se decoloreze, mi s-a părut că aud, prin pereții subțiri, un scârțâit abia
perceptibil. Un sunet atât de fragil încât putea fi doar vântul sau zborul
grăbit al unei păsări de noapte. Însă eu am avut certitudinea ciudată că,
undeva în întunericul barului, lemnul vechi se mișca singur, gata să schimbe
echilibrul nopții fără ca nimeni să observe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu