Cunosc pe de rost

orasul iubitei mele, ii stiu fiecare strada, fiecare casa, fiecare shop in care se vand tigari, paine si Coca Cola, fiecare local in care seara mai canta cate unul, niciodata blues, pomii de pe margine, scolile, centrul administrativ, strada pietonala, mi le povesteste de fiecare data in lungile noastre convorbiri telefonice, vorbesc mult la telefon cu iubita mea man, eu ii spun glume si ea rade, rade mereu de glumele mele, spune ca am amuzament, iar dupa ce glumesc, ea imi povesteste orasul ei, uite aici sunt pe strada cu castani baby, aaa, ii spun, unde s-au ciocnit ciclistii acum un an, acolo acolo, imi spune, stiu strada unde s-au ciocnit doi ciclisti acum un an, a fost evenimentul lunii, apoi imi povesteste ca doamna grasa care vinde pantofi si-a schimbat coafura, doamna grasa care vinde pantofi e una grasa care vinde pantofi, este singura, nu are copii si sufera de o boala in urma careia un ochi i se zbate fara intrerupere, o sa fie moarta si acolo in cosciug o sa i se zbata, iti dai seama ce circ, spun, iar iubita mea rade la telefon de  o asemenea gluma care provoaca amuzament, o gluma care, de fapt,  nu e o gluma daca ta gandesti cum ar fi ca ochii unui cadavru sa i se zbata tot timpul in cap, iar spre finalul convorbirilor, de fiecare data imi spune soptit te iubesc baby, tu esti unic nu o sa te parasesc niciodata, iar eu, emotionat si credul, ii spun ca sper sa apuc ziua in care sa urc intr-un tren, sa parcurg distanta aceea imposibila si sa ajung in orasul pe care il cunosc atat de bine iar pe ea, in sfarsit, sa o intalnesc.