locuia candva un tip, nu-l cunostea nimeni desi el ii cunostea pe toti, stia sa cante, scria versuri pe care le recita mai bine ca orice actor, picta in culori tari si dansa atat de frumos incat se indragosteau de el pietrele, care se topeau si se transformau in aur, uneori ii placea sa priveasca agitatia din interior, cacofonia vietilor care se intersectau unele cu altele, chipurile care apareau si dispareau atat de repede incat nu mai lasau loc nici macar semnelor de intrebare legate de existenta lor, alteori nu-i placea asta si, ridicand mana spunea "stop" si lumea se oprea , zgomotele se stingeau, culorile incremeneau in degradeuri imposibile, doar cuvintele, ele cuvintele singure, calatoreau besmetice in cautarea unei voci care sa le numeasca iscand in urma lor vartejuri efemere de idei, iar tipul se incrunta, devenea trist pentru ca descoperea in sinea sa o putere care il depasea si de care nu avea nevoie, el voia doar sa fie mic, neinsemnat, un chip care sa apara si sa dispara fantomatic prin multimea de chipuri care apar si dispar fantomatic, o prezenta de care sa se loveasca intr-o zi perechea aceea de cuvinte pe care o descoperise demult, tare demult, o pereche de cuvinte modesta, tematoare si retrasa, facandu-si loc stinghera prin multimea lexicala, sa deschida gura s-o apuce si apoi ,retras intr-un loc intunecat, nevazut de nimeni, sa rosteasca mirat "te iubesc"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu